Cronica unui concert anunţat

A fost propunerea lui Andrei încă de pe când eram în Cehia deci, mulţumesc! Trebuie să precizez că ascult deseori muzică clasică, însă niciodată pe viu şi nu se compară cu nici o înregistrare. Să mergi la un astfel de concert e unul dintre lucrurile pe care măcar o dată în viaţă ar trebui să ni le dăruim. Mai mult de-atât, dacă vi se pare că nu există o poveste, doar mergeţi şi lăsaţi-vă furaţi, povestea se va naşte acolo, în fiecare dintre voi.

Ne-am prezentat la Ateneu, preţuri pe măsură (50 lei biletul), lume bună şi o clădire în care simţi că dincolo de auriul decoraţiunilor interioare arta respiră la ea acasă. Dar să înceapă concertul. În program două simfonii, Simfonia Spaniolă (Edouard Lalo) şi Simfonia Fantastică (Hector Berlioz). Mă frământau ceva emoţii printre sunetele de acordare ale instrumentelor. Şi-a început.

Nici un fior de ger nu se poate asemăna cu fiorul pe care-l simţi încă de la primul sunet de arcuş ce muşcă din corzile întinse pentru vibraţia perfectă. Fiorii muzicii te iscodesc, te răscolesc, te fac să te simţi incredibil de viu şi să te destinzi chiar în senzaţia aceea de fals frig. Te amuţesc sunetele, gândurile-ţi pleacă din minte şi-ţi năpădesc trupul, mâinile, ochii, obrajii, picioarele, stomacul – toate pulsează la invazia muzicii, toate se domolesc odată cu ea sau izbucnesc năvalnic în vâltorile ei. Undeva în colţul ochilor, lacrimi rotunde mă încercau din prea multul simţămintelor.

A durat ceva până să mă dezmeticesc din vrajă. În faţa mea o mare de capete în contre-jour. Toate, nemişcate. Parfumurile ţinutelor elegante se uniseră într-unul singur ce contribuia olfactiv, dacă mai era nevoie, la simfonia simţurilor. Ochii căutau cu neîncetare să dezlege taina atât de naturală a mişcărilor şi doar mintea le răspundea: muncă, dăruire şi încă ceva…

După prima simfonie mi-am dat seama că abia dacă mă mişcasem, eram amorţită cu totul, dar tot ce-mi doream era să înceapă următoarea simfonie. Şi a fost, după cum îi e şi numele, fantastică! Cred că am experimentat una dintre cele mai interesante stări încercate vreodată.

Sunetele joase de contrabas şi violoncel îmi ţineau trupul într-o continuă înfiorare, sunetele înalte de vioară îmi ofereau trepte tot mai înalte pe care să le urc într-o arcuire interioară continuă, sunetele suave de harpă, de flaut atingeau celule nebănuite din mine, instrumentele de percuţie mă uimeau cu o gamă de nuanţe auditive ce creşteau ritmul încordărilor interioare, astfel că mă temeam ca încetarea muzicii să nu mă elibereze ca pe o săgeată într-o lume, devenită dintr-o dată, searbădă.

N-a fost aşa. Muzica, odată intrată în fiecare por al fiinţei, rămâne acolo mult timp chiar şi după ce instrumentele încetează a o cânta.