Inspirată de o postare a lui Darael, de pe un blog de suflet pe care vi-l recomand şi vouă, am schiţat câteva gânduri…
Scrie viscolul cu alb pe alb
versuri albe
de viteze inegale
în care orice este permis.
Pe oameni i-am vazut
cel mai adesea
în spatele perdelelor
privind cum neputincioşi
nu pot tăia amenzi naturii.
Aşa cum am scris şi la Fraza zilei de azi, dacă n-aş şti că undeva în imperiul alb al zăpezii sunt oameni care suferă de frig şi izolare, viscolul m-ar fascina complet şi iremediabil…
p.s. poza nu-i de pe la noi, iarna de-afară nu-i chiar aşa idilică, ci e doar… iarnă.
Azi-noapte m-am trezit de vantul care suiera pe la geamuri. Ai fi zis ca esti in varf de munte! Cumva, nu pot intelege in definitiv aceasta placere, ma linistea. Ideea ca eram in casa, la caldurica imi dadea o senzatie de bine. Tot timpul m-a fascinat ideea de frig afara si cald in casa. Ca pe vremuri…am si sunat-o pe bunica mea si ii ziceam ca au venit zapezile de cand eram eu mica, cand trebuia sa ne facem carare prin curte sa putem sa o strabatem… si totusi, asa cum spui tu, sunt oameni pentru care iarna aceasta e mai degraba un infern, sunt oameni neajutorati care sufera in propriile lor case de frig. E trist ! In acest caz, iarna e doar un vis urat din care acei oameni isi doresc sa se trezeasca. Ma gandesc cum va fi cand se vor topi toate aceste zapezi, ce balti se vor forma (cel putin la noi pe alee nu prea functioneaza canalizarea si cartierul devine o mica Venetie in special primavara). Ah, si ce ma mai fascineaza , toti copacii inghetati care in bataia vantului scot un sunet ciudat… 🙂 Pana la urma ma bucur ca a venit o iarna adevarata, cum nu am mai avut de foarte multa vreme…
@Gabi: Si eu ma bucur, desi s-a intamplat ca zilele astea sa fiu pe drumuri, sa simt cum e sa te zbati pentru a ajunge la cei dragi aflati in nevoie. Insa cu atat mai mult simt ca aceasta vreme grea ne subliniaza cu adevarat nevoile si simtirile, lucrurile care conteaza in definiv pentru noi. Zilele astea, oamenii care au pornit la drum, mare parte din ei desigur, au fost sincerii cu ei insisi, au iubit si le-a pasat intr-o mare masura.
Cat despre viscol, eu-s inebunita dupa vant, furtuni, ploi cu tunete si fulgere… totul e sa fiu la adapost si sa fac liniste ca sa le aud mai bine 😀
ca intotdeauna m-ai fascinat cu versurile tale. felicitari