Despre timp și multe alte nimicuri
Aș măsura timpul în vieți de copil: acolo unde adulții plâng, se vaită, se milogesc vieții, copiii se joacă.
Aș măsura timpul în vieți de copil: acolo unde adulții plâng, se vaită, se milogesc vieții, copiii se joacă.
Nu e deloc simplu să stai și să nu-ți coordoneze cineva (cu autoritate) timpul. Vorbesc de stat adevărat, nu de cele două zile de week-end sau de o săptămână de concediu. Dacă mai adaugi și ieșirea din contextul uzual (și extrem de confortabil) atunci descoperi că e destul de greu să umpli timpul cu chestiile pe care ți le dorești cu adevărat.
Nu mă îndur să-mi potrivesc ceasul de la mână.
A rămas pe ora României pentru că în primele zile mi-a fost lene să o schimb, iar acum nu mă îndur. Nu mă întrebați de ce, nu sunt tristă, nu e ca și cum aș renunța la ultimul lucru de acasă (doar am toată averea într-un geamantan – vorba vine, că mai am și o cutie 😀 ) doar că nu pot renunța la timpul pe care mi-l arată. Stupid de uman, dar asta e cu toate că am pus ceasuri duble și la calculator și pe blog.