Despre timp și multe alte nimicuri

Mi se deschide ușa, căldura și mirosul de-acasă mă dezbracă de paltonul ud de ploaie, ochelarii mi se aburesc o clipă, buzele-mi sunt sărutate, scap de ghete, prin hol trece copilul cu zâmbetul până la urechi, îl urmez. Mi se pune masa, cineva a pus și oalele din bucătăria mea pe foc. E trecut de nouă, e trecut de douăsprezece ore de când am plecat de-acasă, oboseala se pitește cât mă înconjor cu tot ce am reușit să strâng dinăuntrul zidurilor mele: oameni și căldură.

Aș fi vrut să scriu despre timp, despre cum îmi măsor timpul în ultima vreme. Stau însă atât de mult de vorbă cu mine încât nu văd rostul de a mai scrie și altora. Simt că ceea ce îmi rămâne de spus sunt doar concluzii, iar concluziile încep să-mi displacă. Prefer să muncesc, să stau pe gânduri, să tac, să adâncesc durerea și frumosul acestei lumi în grăunțe bune de sădit cândva, să-mi amân trăitul „pentru sufletul meu” deși ceea ce fac și cum fac e după cum îmi rabd și mă rabdă sufletul.

Soarele nu s-a mai arătat de cel puțin o lună, știu asta nu pentru că o spune nu știu ce angajat în ale vremii, știu asta pentru că mă uit pe fereastră, că mă tot uit în lungul și-n latul ei. Sunt om cu dor de ducă însă nu cu drumuri lesne de apucat, drumuri prea puțin concrete.

Acum câtva timp priveam cum o copilă țopăia pe salteaua unui pat de spital, de sub pijama ieșea un fir transparent, nu știu cum de nu se încurca în fir, cum de nu-l smulgea de-acolo din piept când îl smucea, cum de nu călca pe el în lipsa oricărei griji, fetița de trei ani sau poate patru țopăia minute întregi, râdea cât o ținea gura, nu puteam să nu zâmbesc, să nu râd cu ea, ea nu râdea cu mine, râdea întru bucuria salturilor, deodată cu ea săreau și ele, tumorile, sus-jos-sus-sus… Am păstrat în mine amintirea aceasta scufundată în puternicul și inconfundabilul miros de citostatic pe care parcă doar ploaia rece de decembrie mi-l spală din conștiința nărilor.

Aș măsura timpul în vieți de copil: acolo unde adulții plâng, se vaită, se milogesc vieții, copiii se joacă.

M-au obosit în ultima vreme mărunțișurile inutile la care asist cu oarece implicare, eu nu las nimic să treacă, doar să treacă. Întorc eu pe rând obrazul dar și când voi privi țintă în ochi și voi deschide gura repezită de olteancă nu voi cruța nimic. Nu-i bună nici metoda mea, dar asta mi-e firea. Mai citesc uneori, deși tot mai rar intru pe facebook, tot felul de fraze cretine, lecții chipurile de viață împachetate cu nu știu ce imagini de stors gospodinele (inclusiv alea masculine) de lungi aprobări despre cum e viața și cum sunt oamenii de mă mir cum de nu, mai marele universului, nu trage apa sătul de prostie.

Acum niște seri, în chiar seara de Moș Nicolae, am coborât greoi din autobuz la stația mea, era tot pe la ceasul lui nouă, am sărit înapoi în autobuz chiar înainte să se închidă ușile, uitasem un pachet, unul important pentru copilul ce-l aștepta acasă, am simțit cum mă înviorez de-a dreptul, cum mă trezesc deși abia încheiasem o săptămână de muncă, cum bucuria recuperatorului uituc devine terapia pură a instinctului reafirmat ca fiind viu.

Apoi, când s-a făcut noapte de-a binelea am trecut pe la toate perechile de încălțări din hol și-am pus ceva dulce pentru care mi-am făcut anume timp să cumpăr; nu am crescut și n-am avut parte de tradiția asta, ba chiar m-a dezgustat ani la rândul întrebarea „tu ce-ai primit de moș nicolae?” asta după ce mă mâhnise în anii de dinainte pentru că răspundeam cu „nimic” iar cei care întrebau așteptau ceva cu care să compare, dar cum să compari cu nimic, însă copiii, căci da, revin la copii, au înnăscut reflexul cruzimii. Acum am aprins luminițe în casă și am făcut pe moșul cu încântarea celui care dă –  se pare că așteptarea provoacă emoție de ambele părți.

A doua zi cu reflexul celui care a împărțit puținul am băgat mâna în geantă și am pus în coșul unor fetițe urcate cu colindul prin autobuz ciocolata din gheata mea: le-au strălucit ochii la vederea kinder-ului…

Mă gândeam azi cât de retrasă sunt în ultima vreme față de alte vremi și totuși cât de bine mă simt. Învăț din chinul oamenilor la care țin și care sunt totuși cumplit de egoiști cât să nu-și depășească condiția pentru că boala le oferă un oarecare statut, învăț și mi-amintesc singura lecție a vieții: că mă am doar pe mine. Ei nu vor învăța nimic până la capătul capătului și asta mă întristează oarecum. Neînvățatul lor m-a împins mereu înainte, e și asta ceva, să consideri ca ajutor lipsa unui brânci.

Merg la somn, public aproape fără tragere de inimă rândurile astea, din camera vecină se aude doar liniștea, copilul cu râs zgomotos a adormit, iar mie mi-a luat 33 de ani să ajung la concluzia că îmi plac copiii. Nu pentru că-s frumoși și puri (sau imbecilitatea aia cu „al meu” e așa și pe dincolo) ci pentru că de la ei afli cum se măsoară timpul…