meet the sun
se zice că aceste nouă luni trec repede, eu nu pot să le susțin repeziciunea, doar trecerea. Lunile trec, viața trece, oamenii se trec, însă timpul e ca râul în albie, uneori își întortochează curgerea și răsfirate îi sunt meandrele, alteori curge liniar și hotărât. Fiecare suflet cu albia lui, cu timpul lui.
Când merg pe stradă mă simt ca oricare altă femeie. Trec printr-o perioadă deosebită, una evidentă pentru toată lumea, dar asta nu mă face mai cu moț. La fel de deosebite sunt și perioadele când ești cea mai îndrăgostită, când iei decizia vieții, când te căsătorești sau divorțezi, când ești la pământ ca niciodată… doar că atunci nu ai o parte a corpului pe post de purtător de cuvânt.
Ce faci când nu poți ajunge prea departe? Deprinzi tainele melcului. O viață de melc pare teribil de plictisitoare. Și chiar e când n-ai de partea ta ceva imaginație sau prieteni. Dacă le ai pe astea două și putința de a trăi din amintiri, viața de melc devine palpitantă și plină de detalii care îți vor ostoi energiile și te vor ajuta să adormi la prima atingere a pernei.
De când am pozat într-o seară melcii, am sfârșit identificându-mă cu ei. Nu-mi ies din minte, nu-mi ies din fire, ba chiar mi-am ieșit din măsura pasului grăbit și apăsat – mai ales când trec prin iarbă. În viața mea de melc am descoperit inexplicabile căi de-a ajunge departe din câțiva pași, de-a sta în umbra verde a timpului.