meet the sun
Mi-am apăsat buzele peste tricou simțindu-i spatele mic și slab. M-am ridicat puțin cât să-mi mut buzele spre omoplatul drept și-am bănuit că-i place. În lungul coastelor mi-am plimbat buzele îngânându-i „e și asta un fel de masaj… uite cum îți sorb durerea și, după ce voi pleca, o suflu afară, vrei?”.
A dat din cap adăugând „nu pe partea aia mă doare”.
Pe cât e de omeneşte să uiţi pe atât de inuman mă simt uitând.
Multe dintre cele uitate pot fi recuperate cumva, ca miile de versuri la un loc ale poeziile învăţate în şcoală de pildă, ce s-au dus, dar nu-i bai, de acea există cărţi. Dar am uitat şi irecuperabilul ce doar amintirile mai puteau salva şi cel mai de preţ bun pierdut sunt oamenii.
Că sunt prieteni buni ai unui segment de timp, colegi de şcoală, vecini, prezenţe fugare, dar marcante, toţi există acolo în căuşul aproape strâns al amintirii lor, cu un chip sau chiar cu o întreagă poveste, cu o frază pe care aş putea-o spune oricând despre ei, dar fără un nume.
Frunzele nu vor urca înapoi,
somnul lor e chirpici peste tălpile goale;
vântul cu vânt mi-i aleargă în loc,
nici o mamă nu-i strigă din vale.
