Ma intrebam ce-ar putea exista dat lumii intr-o forma tangibila si pe care sa il poti da oamenilor asa incat sa le provoci amorteala si s-o scoti din ei. Arta, elixir, leac, pace?
Ca fiecare om sa-si regaseasca piesa lipsa si sa-si completeze intr-un mod perfect si unic sufletul-puzzle. Ca fiecare om sa se dezmeticeasca din rutina si sa se intrebe de ce ii lipseste ceva si de ce i-a lipsit pana in clipa asta fara ca macar sa stie.
Fericitii cauta toata viata, poate nu constient de asta, dar cauta. Si simt ca au gasit tocmai atunci cand se simt completi. Poate de asta se spune ca fericirea doare. Fericiri traim multe, pana cand descoperim diferenta. Cea adevarata doare intr-adevar. E incredibila, e indescifrabila, e intangibila. Restul sunt doar multumiri, linisti, cereri onorate catre viata sau pur si simplu sperante cu final asteptat.
Imi vine in minte Parfumul lui Patrick Süskind in care tanarul Jean-Baptiste Grenouille cauta neincetat aroma perfecta si ucide chiar pentru a obtine parfumul perfect… care sa-i aseze lumea la picioare, care sa-l infioare pe cel rigid, sa-l invete a zambi pe cel serios, sa adoarma ignoranta in ignoranti, sa-l elibereze pe indoctrinat…
Romanul nu e evident o pilda (imbinarea perfectiunii se cufunda in moarte), poate fi insa un punct de plecare. Pentru aceia care nu se gandesc la gesturile lor simple ca la un mare serviciu facut omenirii. Si pentru cei care nu se supun fara credinta randuielii firesti, dar umane a lucrurilor.
Celor care strivesc corola de minuni a lumii, plecaciune…
se pare ca toti cautam fericirea intr-un fel sau altul, si vrem sa credem ca este ceva asa greu de gasit. poate nu este asa, poate e mai la indemana decat credem. poate trebuie doar sa deschidem ochii si sa privim in jur. de fiecare data cand citesc articolul vad altfel lucrurile scrise de tine. cred ca ar tb sa il citesc zilnic si sa scriu ce simt in acel moment.