eu insami un fel de toamna

A venit un fel de toamna. Intotdeauna vine.

Benji isi numara putinele frunze ce i-au mai ramas si tot el ma priveste cu o compasiune ce ma impresioneaza de-a dreptul. Ma feresc de el sa nu-l dezamagesc. Un copac trebuie sa ramana un copac. Dincolo de orice fel de toamna.

Toamna a venit si pe balcon. Petuniile mele au murit subit in cateva zile. Le-am smuls trupurile moarte si-am construit un mormant din ghivece.

Am descoperit cine imi umplea balconul de coji de seminte. Dobitocul de la 10 era de fapt o tanti de la 8, cu o fata rotunda si rosie incadrata de un par scurt si cret. A fost surprinsa de atentionarea mea, s-a inrosit si mai tare, a priceput repede ca legea gravitatiei nu impiedica cojile scuipate sa aterizeze aiurea si a avut bunul simt sa taca. Am tacut si eu, tot din bun simt.

Oamenii scuipa in multe feluri. Mai ales barbatii. Zaceam intr-o seara in statie pe-o banca, in Tineretului. In anul I am stat in gazda prin zona aia, la o familie infecta de-a dreptul, ea – o baba ramolita, el – fiul, de 35 de ani, mai mult ticnit decat zdravan. Casa – mizerabila, mii de gandaci – mergeau si pe tavan uneori, un motan al carui pipi nu cunoscuse cutia de nisip… Individu’ asta nu facea nimic, vorbea cu televizorul, fuma ca dementu’, inmuia biscuiti in cafea si facea des-des drumuri la toaleta ca sa scuipe. Zgomotele erau infioratoare si la inceput ma abtineam cu greu sa nu vomit, apoi imi astupam repede urechile, iar cu timpul ma obisnuisem. In seara aceea, cum zaceam eu boema, aud zgomotul acela si am stiut ca e el inainte de-a intoarce capul sa vad. Dupa 10 ani. Arata la fel, o moaca tembela, un trup desirat, un scuipat al societatii.

Maine, adica azi, ma asteapta cel putin 9 ore de munte. Se anunta si ceva furtuna, dar eu nu urmaresc niciodata vremea. Sa vina. Stancile se urnesc greu din loc. Probabil vor fi 10-11 ore daca ploua usor, niciuna daca ploua cu ura. Dar maine, adica azi, voi fi acolo. Eu insumi un fel de toamna.