Auto-aventuri cu aproape-șoferi

Din seria aș povesti, dar n-am cu cine și vaai, cine-a lăsat olteanca să vorbească, se naște următoarea relatare în care vă rog să credeți că nu e totul adevărat pe lumea asta, multe sunt doar în mintea noastră, în speță a mea.

Se făcu momentu să plecăm cu mașina de ici până colea pentru aprovizionare. La prima cheie un câș!, la a doua un cââââș! și un martor de-ala roșu de pe bordul mașinii pe care zău că nu l-am mai văzut niciodată în viața mea de ceva vreme încoace, zice că nu mai e benzină. Mda. Concluzie de tip of-of și măi-măi. Șoferița în devenire, subsemnata ce încă nu are carnet canadian, dar nădăjduiește la statutul de șofer, a comis-o. Da, știu cum îi spune, pana prostului. Ok, la cât de ocărâtă mi-a fost moaca la constatarea faptei, pana prostului mi se părea o mângâiere. Și-am plecat să facem aprovizionarea în stilul clasic: pe jos, cu sacoșica.

În realitate se mai aprinsese becul ăla o dată, probabil și într-o altă dată și nu l-am văzut eu, cert e că s-au mers vreo trei kilometri și ăsta nu era motiv să mă lase baltă. Bun. Trecem la faza avansată a constatării și pentru că se aprindeau alți martori pe bord (eu porneam așa de repede mașina de obicei că n-apucam să văd că există…) și farurile, chiar și radioul, concluzia a rezultat clar: baterie e, benzină canci.

Cum ăla de-o comite trebuie s-o dreagă, am pus ochii pe un magazin și pe-o canistră. Stop cadru. Nu vă imaginați una de-aia mare, metalică, pe care eu la 1.58 s-o dau cu fundul de fiecare bordură ieșită în cale-mi. Mi-am luat canistruță, adică una mică de cinci litri, roșie, de plastic și cu un dispozitiv menit să-l montezi la capăt pentru a nu mai trece prin intermediara pâlnie. Bun. Mândră tare de achiziție, deși cică îi rușinos să te vază lumea cu așa dovadă a prostiei, mă îndrept spre prima benzinărie.

Aici stă treaba simplu: un vânzător înăuntru și pompele singurele afară că au și dispozitiv pentru plata cu cardul încorporat. Tăntuca din magazinul aferent îmi zice să mă descurc singură și după ce butonez pompa aia mai ceva ca pe tastatura asta când vă scriu, nici al dracu strop nu reușesc să pun în canistră. Tăntuca urla de zor în difuzor ce să fac: alege tipul de benzină! Și eu alegeam și nimic nu se întâmpla. Au alimentat o groază de masculi și cred că așteptau vreun gest de la mine ca să mă ajute, dar eu tot cred că trebuiau să se ofere. Aș fi zis nu în primă fază, dar apoi, dacă insistați… Credeți sau nu, mie-mi era să nu arunc naiba în aer benzinăria. Cert e că ceva a fost necurat acolo pentru că în alte părți am reușit să scot benzină. Am zis la plural intenționat pentru că… urmează.

Trec strada la altă benzinărie și cum sunt văzută cu canistruța, un moșulică gen moș crăciun varianta estivală, îmi iese în cale: pompa 1, madam. Mă instalez acolo, o întreagă epopee e gata să se nască, deja bombăn singură pe românește și moșulică strigă: pune direct în canistră, madam! El o zis în franceză, dar nu vă pot reproduce, e destul că înțeleg. Și-a început să curgă… ioi, ce bucurie! Am reușit să mă opresc la timp și să nu dau pe dinafară, merg înăuntru să plătesc. Aici, evident, ce credeți c-am scăpat??! Nu, dom’le, cînd faci pana asta specială lumea vrea detalii indiferent de nație. Îi spun eu ce-i spun și evident dialogul alunecă unde puteam să jur că o s-o facă: așa-i când lași mașina pe mâna fomeii… Norocu meu că moșulică, ușor plictisit în ghereta lui, observă că nu băgasem și dispozitivul ăla înăuntru canistrei și din cauza asta nu se mai închidea ermetic. Mi s-a părut mie că n-am răspuns la auto-întrebarea ”și cu ăsta ce naiba fac, îl bag în geantă?”…

Pornesc spre casă, vreun kilometru de plimbat canistra și după primele priviri deloc admirative, am scos arma secretă din poșetă: sacoșica! Canistra s-a instalat confortabil înăuntru și-am luat sacoșa pe umăr ca pe o geantă mai fancy. Că mirosea oarecum a benzină în jurul meu, că aveam un pas grăbit și-o senzație cam neplăcută, asta numa’ sufletul meu o știut-o. Și purtam pălărie și părul lăsat liber să curgă de sub borul ei.

Ajung la bloc și mă bucur că toți vecinii sunt plecați cu mașinile lor: nu-i nimeni avizat să vadă operațiunea mea. Pe de altă parte, tare mi-aș fi dorit un băgător de seamă care să știe probleme de mecanică auto mai ceva ca suportul de la formula 1! Însă aici totul e făcut ca să te descurci pe cont propriu, să evoluezi, să devii mai bun și să-ți tragi niște palme sarcastice până chiar rezolvi problema. Cert e că n-a fost deloc greu să-mi alimentez mașina din canistruță. A curs un pic pe lângă, dar minune! benzina se evaporă aproape instant când se varsă! Deja am învățat o grămadă de lucruri noi și încă n-am pornit mașina, căci nu, n-a făcut-o. Din documentări ulterioare pe net am aflat că i-ar trebui vreo zece litri, nu patru și ceva. Pauză de imaginație: în mintea mea un furtunel coboară într-un bazinaș ca un rinichi și de-al naiba ce e nu ajunge până jos.

Pe seară am luat canistra și sacoșa și-am plecat spre a treia benzinărie, că doar nu era să mă prezint la alea două pe unde nu mai trec niciodată îmbrăcată cu hainele alea și cu pălăria aia. Cam dubioasă zona la căderea serii, undeva duduia o mașină de spălat de vibrau balcoanele de metal ale clădirii, niște puștani fumau marijuana (pute chestia aia de numa’) și vorbeau cu vorbe de-alea grele de ghetou: yeah, dude!

La benzinărie totul a mers strună, am dat benzină pe-afara canistrei de s-a făcut baltă (era noapte și nu se vedea nivelul), dar acum știam că se usucă. Am plătit și când am fost întrebată unde am rămas în pană și care-i povestea am răspuns cu nonșalanță că mașina are o problemă, că mai am benzină în rezervor, dar mecanicul m-a sfătuit să-i mai pun și da, da, se prea poate mă aprobă tânărul curios mulțumit că și-a făcut datoria să mă întrebe de sănătate. Mult noroc! îmi urează el și nu doar el, lăsasem afară canistra (că prea puțea să o iau cu mine în gheretă) și un moșulică ce-și făcea veacul acolo mi-a zis că o păzește el. L-am crezut că doar nu-i o faimă să plimbi canistra… Sincer, eu nu cred că-i o chestie rușinoasă să rămâi fără benzină, e doar o chestie. Daa, dacă rămâi la cucu-bau în mijlocul pădurii și e noapte și e frig și vine și ursul, nevasta te face albie de porci, iar tu-ți imaginezi scene de-alea horror cum ai văzut prin filme, dar de gura nevestii n-ai tupeu să spui că și ție ți-e frică, și asta pentru că nu ți-ai făcut niște calcule, atunci e nasol, dar când ai mașina parcată regulamentar în spatele blocului e… banal.

Am camuflat canistra în sacoșă și-am pornit spre casă. De data asta mirosea a benzină de credeam că mă aprind dacă-mi scoate vreun gând o scânteie. Mi-aș fi dorit un tricou bilingv în franceză și engleză: ”nu vă jucați cu focul”. Mai era și întuneric și o veveriță turbată scoțea sunete oribile pe o scară de intrare. Se înfoiase toată și se zbătea acolo de parcă invoca duhul alunelor să-i cadă și ei una de undeva. Niște tipi au ocolit-o prin stradă și eu – curajoasă tare – aș fi mers înainte, nu mă sperii eu de un șobolan, însă eu plimbam benzina și când plimbi benzina nu te hazardezi. Tare lung a mai fost drumul până acasă. Acum eram deja expertă în a băga benzină în rezervor, chiar și pe întuneric, chiar și puțin pe lângă. Și cu cei deja nouă litri, lighioana mea de mașină a răspuns la cheie: câââh! câââh!

Am mai încercat o dată, de două ori, a doua zi dimineața încă o dată și era clar: trebuie să sun pe cineva. Încep cu Ali, dealer-ul de la care am cumpărat mașina și el îmi zice să apelez la un vecin să-mi dea boost (a se citi bust, și de fapt nu mie, ci mașinii, mai precis bateriei). Pe întelesul fetelor, boost e un cablu cu doi clești la capete care leagă bornele a două baterii: la mașina care nu merge și la una care merge. Aia care merge îi dă curent celei în comă. Geaba îi spun eu că n-am vecini cu care să stau la șuete ”știi vecine, te-aș întreba despre vreme și nimicuri, dar dacă n-ai boost zi-mi de-acum să nu mai pierd vremea cu tine!” (deh, sunt toți în Românica…). Ali îmi zice că după ce-o pornesc să merg drept la el să vadă ce are. Zău??! Hai lasă-mă! Dibuiesc Pagini Românești din Montreal, iau la puricat lista cu cele zece ateliere deținute de români și găsesc pe unu în zona mea. Nu răspunde. Următorul îmi gâdilă urechea: Auto Costi. Costi de la Costel, de la meșterul Costică (repară tot ce se strică) și-mi încerc norocul. Răspunde.

Prima indicație e să mai fac o probă: să verific dacă e corect băgată în Parking mod. La mașinile astea automate, unde n-ai tu ambreiaj ca să lărgești sfera încercărilor, dacă nu pornește, e un NU clar. Cum nimic nu o făcea să se urnească, ba chiar după ce am pus cheia în contact am auzit sunetul prin care pompa de benzină trage din rezervor. V-am zis eu că țara asta te deșteaptă cu fiecare moment în care te ignoră. După fiecare încercare liniștea se instala cinic. De ce nu turui și tu ca toate mașinile îmi venea să o întreb. Și ridurile frunții mele se foiau ca valurile la malul îndărătnic al sprâncenelor.

Îl sun pe domnul Costi și-mi zice că aia e, trimite platforma s-o ia s-o aducă la garaj. Cee? Așa repede? Eu când mă gândesc? Ezit, întreb de prețuri – nu că aș negocia, dar parcă sunt în căutarea motivelor să n-o dau așa repede pe mâna lor, aș mai da o cheie, două, trei, poate cedează încăpățânata – ok, să vină s-o ia… Și vine un italian. Și are și boost.

Se montează cleștii (nu cred că sunt normală, dar eu chiar eram curioasă cum stă treaba cu cleștii ăia), de data asta nu la altă mașină ci la un aparat – oricum nu avea cum să bage mașina lui cu platforma că nu trecea prin gangul de acces. Mergând spre parcare îmi zicea italianul că o împinge el dacă nu pornește, că-i ușoară. Dar a pornit din prima ca trezită din hipnoză că tare aș mai fi râs de operațiunea ”împingerea” – la mijlocul gangului e un fel de groapă plină cu nămol… Revenind la mașină, o suduiesc în gând pe românește, asta-mi ești tu fiară! și italianul se uită cu băgare de seamă deși-mi tot spune că nu e mecanic și-mi zice că n-are nimic mașina, dar dacă tot a venit și mă costă oricum același preț să o ducem la garaj pentru extra-păreri. Și uite așa mașina pornită de-acum urcă pe roțile ei pe platformă.

Peste câteva minute sunt în cabina camionului. Fără aer condiționat, fără geamuri care să se deschidă ca lumea, cu un bord ce stă să cadă, pe care foile de parcurs zac amestecate, unde pixurile se decolorează uitate la soare, pe o banchetă muncită și soioasă. Mă simt bine, mă simt ca acasă. Tata e șofer de meserie și tot ce văd îmi e familiar. Arată și miroase ca-ntr-o amintire familiară. Nu te mai scuza italianule că nu-i pentru pasageri mașina ta, îmi tot zic eu în gând, eu aș da și-o tură cu rabla asta. Drumul e lung, traficul nașpa (traversăm orașul, sunt lucrări, Oprescule le-ai dat și ăstora boala verii??!), sporovăim în engleză, franceză, un pic de italiană. Nu-i chiar italiano vero, s-a născut aici, dar impresiile se adună unele câte unele: uite aici a omorât unu nebun pe una și eu eram în bar înăuntru cu prietenii, oamenii din Montreal sunt de treabă – unii, nu toți, adică vezi tu…, lucrările astea sunt de luni bune aici – niște leneși, mama lor!, televiziunea e nasoală, l-am dus pe Nadal cu mașina, am avut o prietenă din Chișinău (și nu poate uita șșșșș-ul din accentul ei), am 44 de ani, nu-i așa că nu pare!?! Acuma oricât de nesinceră aș fi tot nu i-aș fi dat mai mult de 35… Și la final, cartea de vizită a companiei lui pe care un număr scris cu pixul îmi sublinia faptul că dacă mai am vreodată nevoie de platformă să apelez cu încredere… neoficial – sângele latinesc curge la fel chiar și peste ocean.

La Costi: lume bună, un domn în vârstă cumpătat la vorbe, dar serios, un Costi pentru care mașinile sunt fiare, niște fiare, toate fiare. Hoop! Și eu credeam la fel, doar că la figurat. Mi se măsoară bateria, mda, nu trece testul. Baterie nouă primiți? Cum să nu! Ce mai contează că m-am plimbat prin oraș cu benzina în geantă, pe umăr de mă simțeam un fel de suicide-bomber??! Data viitoare să nu vă mai întrebați ce are o femeie în geantă, mai ales dacă e mare! Și nici de ce s-a dat cu o tonă de parfum deși pare îmbrăcată de-o deplasare la doi pași de casă. Nici măcar eu nu vreau să știu, mi-e clar acum că unde încape o canistră, sigur mai e loc și de altele…

După ce jubilam pe acolo că am baterie nouă, îmi dau seama că nici uleiul n-a mai fost schimbat demult. Propun o cosmetizare totală, garajul e un fel de spa pentru mașini. Și cu mâna dreaptă dau jos pânza de păianjen care se întinsese la oglinda mașinii. E parcată sub copac, de-aia, iar umiditatea crește insecte în incubator aici. Și nici n-am spălat-o de mult, dar plouă săptămânal.

Mașina e ridicată pe rampă, eu sunt acolo gata să văd tot și să savurez clipa: da, nu prea are rugină, e mai curată pe sub ca pe deasupra. Domnul în vârstă îmi spune că-i bună mașina. Că motorul arată bine, că pe sub arată bine, că e 4×4 iar aici contează. Și a fost în Motru prin 1968. Și-amintește de olteni, de cariere, de zona mlăștinoasă ce a devenit oraș. Amândoi ne spunem aproape deodată că n-am știut că viața o să ne aducă aici. Tăcem o vreme. Domnul Costi îmi zice și el că-i bună mașina, dar tot o fiară, una japoneză și astea sunt ceva mai bune ca alte fiare. Dă drumul la ulei. Pute. Ceva, ceva trebuia să pută că de-aia am urcat-o acolo sus.

Preț de câteva sute de dolari mai încolo mașina e gata de plecare. Oamenii îmi urează curaj la examenul de condus care se apropie, îmi dau ultimele sfaturi despre poziția mâinilor pe volan, recapitulăm parcarea laterală și la final, înainte să ne urăm reciproc sănătate îmi aud: fii curajoasă, dacă-mi amintesc bine oltencele așa sunt!

Și plec spre casă fără să am prea mare habar încotro mă îndrept, am cel puțin o jumătate de oraș aglomerat de străbătut. Alimentez, de data asta ca omul folosind pompa și mirosul de benzină se simte vag. Ehee, mai că-mi lipsește… Pornesc gps-ul pe telefon, butonez câte un pic de fiecare dată când prind roșu la semafor, amân să trag pe dreapta și după aia devine imposibil, s-a aglomerat ca naiba și eu tot merg înainte, schimb dubios vreo două benzi, mă trezesc pe autostradă direct printr-un tunel cu luminițe (vaaai, ce frumos era acolo, soarele răzbătea prin niște cercuri și forma buline de lumină pe asfalt…), ies de pe autostradă când aud gps-ul din poală – între timp pornise și el și am pus telefonul unde-am putut mai repede. O mașină cu platformă trece pe lângă mine, îmi vine să salut șoferul, accelerez că vine un camion mare, zadarnic încerc să schimb banda că e una care doarme acolo la volanul ei. Telefonul cade după scaun, vocea gps-uleui se aude de acolo, aproape că râd singură, aproape că…

Cert e că ajung acasă cu bine, garez cu spatele dintr-o bucată. Opresc motorul și-mi dau seama că mi-e tare sete, tare foame. Rămâi cu păianjenii tăi în parcare dragă fiară, e rândul meu să-mi alimentez bateria. Și fără să fac mofturi, scandal. Și fără boost.

p.s. pentru curioși, canistruța, cuvânt iventat de mine pentru care nu vreau patent, doar clești 🙂