meet the sun
Zăpadă mare, prea mare pentru picioare în bocanci, fără schiuri sau rachete. N-am ajuns prea departe, abia dacă am respirat aerul înălțimilor de peste 1800m. Am săpat tranșee prin zăpadă, dar nu munca ne-a întors la căldura și confortul pensiunii, ci viscolul și ceața. Să muncești bătând urme e fitness în definitiv, dar să nu vezi nimic e de-a dreptul mobilizator pentru a face cale întoarsă la timp.
Când pinguinii se pregăteau de schi în Austria eu eram chiar departe de dorinţa de-a schia, însă la doar câteva luni după, o luasem înaintea dorinţei. Pur şi simplu era momentul să-mi înving frica şi să las loc încercării şi chibzuinţei. Am vizionat ceva filmuleţe pe youtube (ce uşor pare când stai pe scaun şi ţi se pare că ai prins mişcarea!), am revizuit amintirile cu mine pe schiuri şi am decis că la faţa locului va fi mult mai uşor de data asta.
Pe o potecă marcată rar de un bătrân triunghi galben, două fete urcă muntele. N-a mai nins demult, se văd urmele celor care au trecut pe-aici săptămâna trecută cel mai devreme. E soare și cald. Incredibil de cald pentru 8 ianuarie! Zăpada din copaci se topește încet și mă picură cu stropi mari, dar mi-am dat deja căciula cu blăniță jos și, deși mă tem de căderea vreunei picături nebune, îmi place cum apa se strecoară printre șuvițele de păr. Trunchiurile fagilor lucesc ca niște corpuri uriașe de limax. Păsărele ciripesc necontenit de parcă primăvara s-a întors acasă dintr-un concediu neplăcut la tropice.