Valea Albă şi Valea… Doamnelor

Pe o potecă marcată rar de un bătrân triunghi galben, două fete urcă muntele. N-a mai nins demult, se văd urmele celor care au trecut pe-aici săptămâna trecută cel mai devreme. E soare și cald. Incredibil de cald pentru 8 ianuarie! Zăpada din copaci se topește încet și mă picură cu stropi mari, dar mi-am dat deja căciula cu blăniță jos și, deși mă tem de căderea vreunei picături nebune, îmi place cum apa se strecoară printre șuvițele de păr. Trunchiurile fagilor lucesc ca niște corpuri uriașe de limax. Păsărele ciripesc necontenit de parcă primăvara s-a întors acasă dintr-un concediu neplăcut la tropice.

Am plecat dis-de-dimineață dintr-un București friguros, cu maidanezi neprietenoși, ascunsă în patru straturi de haine cu trei rânduri de fermoare, cu bocancii grei de iarnă scoși ca de la naftalină, cu rucsacul ceva mai mare ca de obicei, dar cu planuri… mari. La planuri mă gândesc acum când urc. Sunt așa de aproape de ele că se confundă cu visul. Mi-am dorit asta? mă întreb. Nu în mod special, dar nu e o întâmplare că sunt aici. Asta mă bucură. Să nu mă simt musafir, ci pur și simplu… natural.

De ceva vreme ne-am despărțit de Radu și Cătălin, ei mergând spre Refugiul Coștila și spre trasee la care nici nu nădăjnuiesc încă, iar eu și Mike spre Valea Albă. Inițial am pornit pe TR de la Căminul Alpin din Bușteni. Apoi drumul marcat face dreapta pe când noi tot înainte. Poteca spre refugiu e umblată bine, semn că iarna nu-i ține departe pe alpiniști. Poteca noastră se ramifică spre stânga spre firul văii care ne însoțise de-alfel, tot urcușul și care pornește de jos din oraș (de unde și numele străzii omonime), dar care nu pare să fie practicabilă decât în partea ei superioară.

crucea Caraiman,

zăpadă cam puțină,

Trecem de izvor și poteca ne urcă tot mai sus. Pe aici marcajele vechi se văd din ce în ce mai bine, semn că n-a mai încercat nimeni să le ascundă. De ce au făcut-o cândva? Pentru că muntele aparține tuturor, dar oamenii nu știu ce să facă cu el. Omul în genere, face o pradă din ceea ce îi e interzis, de-aia vanitatea e un păcat capital. Eu recunosc că mă tem să-mi doresc mai mult și prea curând. Știu că am curajul și de multe ori, și resursele să pot mai mult, dar numai păsările învață să zboare de la prima părăsire a cuibului… şi n-ar fi doar asta, dar atunci când nu apuc să asimilez lucrurile pe de-a întregul simt că le irosesc şi asta îmi produce mâhnire şi dacă sunt mâhnită nu prea mai înţeleg sensul…

la izvor, poteca noastră e cea mai din dreapta,

marcajul „nemarcat” TG,

Zăpada e umedă, dar se înaintează ușor. Ajungem pe marginea dreaptă a văii și un hău se deschide simplu… până undeva jos de tot că nici nu văd până acolo fără ochelari. Priveliștea e uimitoare. Peste Bușteni se văd Munții Baiului cu crestele argintate ca niște căciuli de tinichea, iar mai încolo alte și alte creste. Mi-era dor de munte, toată săptămâna m-am perpelit între entuziasmul de a merge, grija problemelor cu spatele şi punerea în balans a experienţei mele de iarnă cu traseul propus. Ştiam că o să merg în ciuda câtorva riscuri cărora nu le găseam acoperire.

Facem pauză de ceai, descopăr că termosul meu mă sabotează după abia un an de când îl am și abia câteva folosiri. Nu îmi place trădarea lui subită și-mi vine în minte discuția cu Mike de pe mess, cea legată de echipament. Stabilisem să luăm fiecare câte unul, bine că nu există un singur termos, acesta, al meu!

[Pe lista verificării echipamentului, pe lângă testul bateriilor din frontală sau a verificării trusei medicale(și altele, dar nu-mi vin acum în minte), se adaugă iată și termosul. Se pare că se poate strica stând pe raft și în condițiile unei ture de iarnă cu temperaturi mult sub 0, termosul are un rol destul de important.]

De la punctul de belvedere poteca urcă coborând pe curba de nivel până la baza Văii Albe. Aici, în poieniţa numită La Verdeaţă (acum fiind alb se-nţelege), începe adevăratul traseu. Sunt ceva urme pe zăpada, dar proaspete nu sunt decât cele de animale. Începem să urcăm pe firul văii înguste şi aparent, nu foarte înclinată. Ne ajutăm de beţe deocamdată şi rar avem surpriza de a ne afunda adânc în zăpadă sau de a nu putea bătea urme.

Peretele Albișoarelor și Vârful Picăturii,

firul Văii Albe,

Munții Baiului,

[Traseu: Valea Albă este un traseu nemarcat, cotat 1A, prin urmare face parte din categoria accesibilă a traseelor alpine. Din punctul meu de vedere e chiar recomandabil celor care au acumulat o oarecare experienţă de alpinism de iarnă şi care deţin, dar şi ştiu să utilizeze echipamentul adecvat: colţari, piolet şi care îşi doresc se evolueze treptat(în cazul de faţă… eu). Dar toate acestea nu sunt de ajuns dacă nu eşti însoţit de cineva care cunoaşte bine traseul şi care are o experienţă atât în parcurgere cât şi în documentare (în cazul de faţă Mike).

Documentarea: Când Mike mi-a propus traseul, mi-a furnizat şi informaţiile legate de starea zăpezii, riscul de avalanşă, vreme, continuare, retragere. Deşi ştiam că a luat în calcul şi experienţa mea actuală, am încercat să culeg şi eu cât mai multe informaţii, în special legate de parcurgerea de iarnă a văii şi de specificul acesteia.]

Încet-încet apar şi porţiunile înclinate şi mă obişnuiesc treptat cu privitul în urmă. N-am rău de înălţime – dacă aş fi avut, ar fi fost cazul să stau acasă. Rucsacul atârnă destul de greu, dar ştiu că mai e tare mult până sus aşa că nu bag în seamă junghiurile sporadice ce mă încearcă. Picioarele par şi ele să protesteze un pic la greutatea bocancilor de iarnă, cum era şi normal de-altfel, iar peisajul mă învăluie pe măsură ce luăm altitudine. Descopăr că nici bețele nu mă ajută prea tare, căci am uitat să le montez rozetele și astfel, se scufundă cât au chef, iar eu trebuie să renunț la sprijin și să mă mulțumesc doar cu echilibrul.

[Ce spuneam de lista cu verificarea echipamentului??! Iată deci că pe timp de iarnă bețele de trekking au nevoie de rozete ca să fie cu adevărat utile.]

Poieniţa e din ce în ce mai jos, iar când valea face un cot spre stânga, o pierd de tot din ochi ca un avion ce a decolat şi a intrat pe magistrala de zbor. Soarele nu răzbate până jos printre pereţii văii, dar luminează frumos crestele superioare ale peretelui Văii Albe şi mai ales, Munţii Baiului. În faţă însă, totul e cuprins de nor, iar destinaţia ce ne așteaptă nevăzută nu-mi lasă nici măcar intuiția de a o bănui.

începem a urca,

și panta capătă înclinare mai ales dacă o privești de sus în jos,

Urcușul începe să scoată puțin sufletul din mine în sensul că rar mi-a fost dat să-mi aud așa respirația. Mike e în față la câțiva metri. Vorbim rar, muntele are o liniște a lui, noi una a noastră. Când Mike se oprește, se întoarce, privește valea, mă opresc și eu, ne înțelegem fără vorbe, continuăm. Realizez cum gândurile de tot felul se risipesc și rămâne doar clipa de acum. Sunt atât de prezentă uneori că mă sperie. Nici greul nu-l mai simt. Nu mai există decât muntele, zăpada, urmele, noi, bocancul, următorul pas.

Ne apropiem de Săritoarea Cârnului, singura de pe traseu. Dacă vara e cam singura piatră de încercare, iarna poate să fie pacoste sau… mielușel. Acum era acoperită suficient de mult cu zăpadă cât să poată fi ocolită și pe stânga și pe dreapta. Undeva la aproape 100 de metri înaintea-i ne oprim să adoptăm echipamentul potrivit pentru restul ascensiunii: colțari și piolet.

săritoarea Cârnului,

Pornim ușurel căci suntem în etapa de încălzire. Colțarii îmi îngreunează și mai mult picioarele, iar panta mi se apropie și mai mult de… ochi. Îmi amintesc lucrurile învățate la atelierul de alpinism de iarnă și-mi sunt cu adevărat utile. Cât despre piolet – „prietenul meu” – sintagmă pe care Andrei mi-a insuflat-o și care iată, se dovedește atât de adevărată. Nu că ar fi chiar așa mare grozăvie panta Văii Albe, dar în locurile unde vârfurile colțarilor abia răzbesc, te simți bine la înfigerea pioletului.

Mike abordează săritoarea, eu mai aștept,

Ne apropiem de săritoare, o abordăm prin stânga și decid să mă opresc puțin la poze până trece Mike printre doi bolovani. Tocmai acum se trezește și un vânticel să coboare valea aducând cu el praf fin de zăpadă pe care îl rostogolește și-l viscolește după bunu-i plac fără să-i pese că îmi umple ochii, așa, fără avertisment. Nu apuc să fac multe poze (sincer nu știu dacă am făcut vreuna) căci mănușa proptită în piolet se umflă în penele vânticelului ca o corabie sensibila la briză și… o pornește la vale.

Mă întorc, mă uit la ea și ea curge, o pată roșie pe un tobogan alb, cu deschizătura spre mine ca o gaura neagră, îmi doresc să se oprească naibii o dată, dar n-o face, ce tâmpită sunt! îmi spun, uite așa fac oamenii prostii! n-aveam nevoie de asta acum! dar ea prinde viteză, ce-i pasă ei, n-are suflet! ce naiba fac, mă duc după ea??! dacă se oprește până unde ne-am schimbat colțarii da, dacă nu, ba! gata, am decis!

Transpir. Și timpul nu vrea să treacă o dată mai repede, se lungește pervers până când mă satur privind, până când n-o mai văd așa roșie ci mai mult o pată neagră. Sunt orgolioasă până peste cap, abia accept că am scăpat o mănușă, și încă una care nu se mai oprește. Simt ape și aburi sub haine într-o așteptare ce-mi pare necruțător de lungă. De parcă nu era de ajuns că s-a întâmplat neglijența, mai trebuie să suport și povara deciziei de mă întoarce după ea. Sau nu.

[Bețele, pioletul, mănușile și alte lucruri mărunte n-ar trebui lăsate „nesupravegheate” pe o pantă chiar dacă ni se pare că le-am asigurat cumva. E suficient un fir de vânt care să-ți arate că na, fraiere, ai mușcat-o!

Pentru mănuși (cele care nu au așa ceva din fabrică) m-am gândit să adaug niște șnururi ce se prind în prealabil pe braț, ca la copiii mici. Astfel rămân atașate și scap de-o grijă. De încă una.]

S-a oprit. Chiar înainte de limita sub care ar fi devenit… fiica văii. Îi spun lui Mike pățania. Ea tocmai trecuse de săritoare. Mă întreabă dacă mă duc după și îi spun că da. Încep să cobor cu grijă, înjurând de mama focului neuronul vinovat, dar trec repede de faza asta a impulsului nervos căci am de coborât o pantă. După câțiva metri doar știu că n-o să fie ușor deloc. Sunt tentată să renunț, ezit încă, dar continui să cobor. În spate am rucsacul, nu puteam să-l las nicăieri că o lua și el la vale, în picioare colțarii parcă vor să se calce unul peste altul, iar transpirația și-a schimbat direcția de curgere.

Cu toate astea, o luciditate mă pălește brusc: nu se poate doar să urci! trebuie să știi să și cobori! și de-aici încolo am privit totul cu mult calm. Metodele abordate au fost de toate felurile după cum obțineam mai ușor poziții de siguranță. Cert e că la un moment dat coboram ca pe o scară, pe urmele de la urcare ce începeau deja să se acopere.

Am ajuns la mănușă, am ridicat-o și primul impuls a fost să o arunc cât pot de tare… la vale. M-am mulțumit doar să îmi dau una cu ea peste cap, nu tare, dar simțeam nevoia să materializez cumva sintagma „cap sec!”. Mi-am pus mănușa și-am început să urc. Nu aveam deloc nevoie de acest surplus de traseu, dar hotărăsc să trec peste și să nu mă mai gândesc cu atâta exigență la stângacea întâmplare…

acolo, la piatra aia mai mare s-a oprit,

Ajung din nou la săritoare, o abordez cu grijă, trec și după câteva pătrățele de ciocolată, pornim. E un contrast destul de mare între panta amețitoare a văii, crestele laterale învăluite într-o lumină caldă, galbenă, depărtările atât de clare cu șiruri de dealuri și munți și ceea ce ne așteaptă înainte: un orizont alb abia conturat între cer și pământ și care în rare momente dezvăluie vreun colț de albastru.

poză dintr-o poziție de siguranță,

dacă ai scăpat la vale…

Urc greu, asta e cert. Junghiurile mă surprind și dispar înainte de a spune au! Încerc să-mi păstrez un oarecare ritm și reușesc. Cu toate astea, când mă opresc și admir peisajul mă trec fiori. Îmbrăcat în alb, muntele e parcă și mai impunător. Deși pare să nu se schimbe prea multe de la o oprire la alta, nu mă satur privind. Vântul continuă să sufle, dușmănos când îmi bagă zăpadă în ochi, prietenos când bate de jos în sus și-mi împinge pașii.

Mergeam și ascultam. Era liniște și totuși, o armată de sunete se auzea de peste tot. Pioletul cum se înfigea, spărgea crusta de zăpada înghețată, iar când se afunda, un zgomot surd răzbătea înspre mine. Apoi colțarii izbind, scrijelitul unei urme traversale sau al uneia care ascundea piciorul până peste genunchi. Dar cel mai mult îmi plăceau biluțele de zăpadă care se rostogoleau la vale, scăpate din rânduială și devenite sclavele aleatoriului și vitezei cu care tropăiau cristalin până la oprirea în vreo urmă mai adâncă.

oare ce urmează, cât mai e??!

peretele Văii Albe e însorit,

O văd pe Mike cum se spropie de orizont și mă gândesc că probabil mai urmează o căldare, căci deseori mi s-a întâmplat ca urcând să cred că am ajuns și în realitate, să mai urmeze ceva și tot așa. Totuși gândul că ar putea fi ultima sută de metri mă alimentează subtil și trag cu o energie de care nu mă mai simțeam în stare și da, e ultima sută de metri căci o văd pe Mike așteptând. Rucsacul îi e jos, iar zările se întind în jurul ei care albastre, care albe, dar atât de limpezi încât îmi ia o grămadă de timp să le privesc cum trebuie.

Mă așez, în sfârșit! De când am intrat pe vale și am început să urcăm îmi doream să pun fundul undeva jos, dar ghici ce??! nu ai unde…

Se văd cabane (Babele, Piatra Arsă, Cota 2000), telecabina cum merge, până și un combinat undeva departe. Pe platou vântul se simte și mai și așa că o luăm din loc. Marcajul CR e chiar lângă și pornim pe el spre Babele. Porțiunea asta de drum mi s-a părut parcă și mai lungă decât valea, nu atât pentru dificultatea ei cât pentru sâcâietoarea senzație că ești foarte aproape de cabană, pe când te uită Dumnezeu mergând.

platoul Bucegilor e la vedere, ochi și ochelari să ai,

Dacă îmi imaginasem că mersul pe aproape plat o să-mi relaxeze spatele și o să calmeze junghiurile, n-am nimerit-o. Au început chiar mai rău. A existat un moment când văzând o piatră bine plasată pe marginea potecii, m-am repezit să mă așez pe ea. Dar Babele erau aproape, eu mă simțeam ca o babă și totuși aveam o certitudine: o să aflu cât de gravă e treaba cu spatele.

Am ajuns și la cabană, ne scoatem colțarii, intrăm, Mike se duce să ia ceaiuri, eu scot trusa medicală. Găsesc un praf calmant, îl pregătesc, mă îmbărbătez la adăpostul căldurii. Astă-vară, la maraton, ne-a prins potopul și grindina chiar aproape de cabană. Am intrat, eram amândouă ude fleașcă. Apa picura de pe haine sub scaun de se făcuse baltă. Mi-amintesc că am mâncat o ciorbă fierbinte de perișoare – parcă cea mai bună – și după eram ca nouă. Speram să fiu și acum ca nouă după trei ceaiuri calde băute cu o sete nebună. Și atunci mi-a picat fisa!

Des-hi-dra-ta-re…

[Pe munte, mai mult decât în oricare alt sezon, deshidratarea e mai păcătoasă iarna. Efortul intens datorat zăpezii și hainele groase favorizează transpirația în exces care nu e combătută de cele câteva „ceșcuțe” de ceai cald din termos. ]

Am descoperit că nici sandvișurile pregătite de acasă nu-mi sunt pe plac. Mă simțeam puțin sabotată de mărunțisuri, dar mă bucuram că am venit la munte. Făcusem un traseu frumos și mai aveam de mers încă mult și bine. Așa că ne-am reechipat și-am pornit-o la vale spre Peștera. Mike, fină și atentă observatoare, m-a salvat de câteva poveri de prin rucsac mai ales apa și colțarii. Accept greu să fiu ajutată, dar de data aceasta am realizat că de cele mai multe ori n-o fac pentru că nu sunt destul de apropiată de persoana respectivă. Îmi dau seama că sună ciudat să gândesc că îl simt pe cineva prieten abia atunci când am puterea să-mi împart poverile cu el…

Coborârea a mers ușor, mai ales după ce am scăpat de niște „pantofari” zgomotoși și pe când a început să se vadă firul Văii Ialomiței, am tăiat-o de-a dreptul spre el. Încercând să ghicim pe unde va fi de fapt traseul spre Șaua Bătrâna, am remarcat un drum tăiat în stâncă, ceva mai sus de firul văii. Urmând niște urme de schiuri mai întâi și apoi doar ajutate de zăpadă am coborât mult mai repede decât credeam panta și am ajuns direct la intersecția de trasee: TR pe Valea Doamnele și BA pe Valea Ialomiței.

între văi,

De aici am continuat pe TR și în prima parte n-am avut mari greutăți: vreo două pâraie de trecut și câteva porțiuni cu gheață. Mă simțeam mult mai bine de-acum, spatele dădea semne de înțelegere deplină, iar ciocolățica înfulecată la Babele ținea de foame cu brio. Am remarcat pe dreapta un traseu PR ce pornește chiar de la baza Culmii Doamnele, îi urmează creasta cu destinația la Vârful Omu și care mi-a surâs ca idee pentru o tură viitoare.

poduri de gheață,

stână pe piciorul Culmii Doamnele, traseul PR trece pe lângă ea,

Cabana Babele cu… zoom din Valea Doamnele,

Ziua se anunța pe sfârșite, soarele nu se mai vedea de pe firul văii, dar orizonturile erau înroșite de lumina apusului. Nu aveam nici o îndoiala că o să ne prindă noaptea până la refugiu, dar nu aveam de unde să știm cât de multă noapte. Traseul este foarte bine marcat și îngrijit, poteca noastră fiind de fapt acel drum pe care îl remarcasem coborând de la Babele. Se vedea așa alb căci fiind tăiate crengile de jnepeni era singurul loc ce permitea acumularea uniformă de zăpadă. Asta era cu dus și întors căci fiind ferită de viscol zăpada era cam mare și ne cam afundam în ea.

poduri și cascade de gheață pe… apa doamnelor,

După zona de jnepeniș am rămas doar cu valea dinainte. Albă, simplă, cu stâlpii de marcaj montați ușor mai sus pe versantul stâng, nu părea nici lungă, nici grea, nici abruptă. Până la final, doar abruptă s-a dovedit că nu e, în rest le-a avut pe toate. Zăpada, din ce în ce mai mare, ne scufunda până peste genunchi sau ne păstra la suprafață acolo unde câteva fire de iarbă prevesteau vreun dâmb.

final de zi, creste însorite,

noi mai avem mult și bine, valea noastră se bifurcă spre stânga(pe Valea Tapului),

Înserarea și ultimii patru stâlpi de marcaj ne-au purtat însă sâmbetele. Băteam urmele cu rândul, dar de data aceasta potrivirea dintre mine și Mike nu ne-a fost cu noroc. Ea se afunda pe urmele bătute de mine și practic n-o ajutau prea mult, eu mai aveam nevoie de încă un pas căci nu reușeam să fac pașii atât de mari pe urmele ei. Am experimentat astfel senzația interesantă, dar nu tocmai plăcută a acestui mers greoi prin zăpadă care scoate și ultimul strop de energie din tine. Mă durea sub coasta stângă când îmi recuperam piciorul stâng din zăpadă (uneori îl trăgeam cu mâinile afară), îl puneam în față, se afunda o parte și speram ca asta să fie tot, apoi scoteam dreptul cu durerile aferente sub coasta dreaptă și stângul se afunda și mai mult și tot așa.

Până când cei patru stâlpi s-au terminat, noaptea venise. N-am aprins frontalele, ne convenea lumina albă a zăpezii și o dâră albă de crepuscul la orizont care lăsa conturul stâlpilor să ne călăuzească. Am ieșit într-un fel de șa și aici lucrurile nu aveau să fie tocmai simple. Am scos harta, am dat o roată terenului și până la urmă ne-am lămurit în ce parte s-o luăm, mai ales că stâlpii erau totuși la o distanță rezonabilă unii de alții. Cu toate astea mergeam foarte atente să nu ratăm refugiul și să mergem prea departe.

Practic, de când am ieșit de pe firul văii am făcut ușor dreapta pe culme, urmând tot TR dublat de data aceasta și de BR, am urcat un delușor și după câteva sute de metri am dat și de Refugiul (din Șaua) Bătrâna. Era 18.15. Nu părea să fie vreo lumină, dar înăuntru ne așteptau un alt grup de prieteni. Refugiul este foarte încăpător (lejer 25 de locuri), priciurile sunt bine gândite atât ca utilitate, acces, dar și ca materialul folosit (un placaj gros mult mai cald decât tabla), are și o mică cupolă-luminator, foarte utilă încă de la primele ore ale dimineții.

Ne-am găsit și noi un loc, era destul de cald înăuntru, însă după câteva minute am simțit cum mă cuprinde frigul din toate părțile. Mi-am întins izoprenul, sacul de dormit și m-am băgat repede în culcuș. Mike, s-a apucat să facă paste, apoi ceai și recunosc, dacă nu era ea, așa mă culcam, nemâncată, ne nimic. Pe ultima porțiune a Văii Doamnele nici n-am mai realizat câtă oboseală se acumulase după cele aproape 10 ore de mers, însă odată oprită din mișcare, am început să le simt pe toate. Cu toate astea, spatele nu mai dăduse nici un semn și lucrul acesta mă bucura nespus.

M-am trezit când a sunat ceasul. Ne-am culcat devreme, maxim 8, am vorbit puțin cu Mike, apoi am auzit-o spunând noapte bună. După, nu-mi amintesc nimic, deși pe la 10 au mai sosit vreo 8 băieți la refugiu și n-au fost silențioși din câte am înțeles. Când am deschis ochii am simțit cât putea să-mi fie de cald. Am dormit îmbrăcată în o mie de chestii și alte o mie sub mine. Totul ca să nu răcesc înainte de schi, să nu-mi supăr spatele, să-mi fie cald că deh, asta e un lucru pe care îl pot îndura cu plăcere.

Aveam planuri mari. Să urcăm spre Omu și să coborâm tot pe o vale nemarcată de abrupt, dar afară era cineva care nu părea să ne lase. Vâjgălăul. Sufla, se oprea, lăsa valurile de ceață să se mai liniștească apoi iarăși se întorcea șuierând. Am ieșit afară să-i fac o probă și m-a convins. Nu era chip de mers pe platou, mai ales că marcajul nu e doar pe stâlpi, iar cel de pe pietre e prea puțin vizibil în astfel de condiții. Cum doi câini se alăturaseră drumeților ce sosiseră noaptea, iar acum așteptau cuminți lângă refugiu, le-am răsplătit „paza” cu sandvișurile mele nașpa. Ce-i drept, unul a cam făcut nazuri.

Până pe la 10 nu ni s-a arătat vreo altă cale decât a unei retrageri ceva mai ferite spre Moeciu. Așa am și făcut. Am pornit la drum spre Poiana Guțanu, pe TR. Pentru început noi două, urmând ca din Moeciu să ne recupereze ori Radu, ori să-i așteptăm și pe prietenii ce înoptaseră la refugiu ori să combinăm autostopuri și autobuze și ce-o mai fi nevoie până în Bușteni. Cert e că aveam toată ziua numai pentru asta.

imagini bicrome: ceață și viscol,

dacă stâlpii se văd, restul nu contează,

ultima zonă de mers la piolet,

subsemnata – dezechiparea după momentul viscol,

Craiul vrea să ni se arate,

Viscolul și zăpada mare ne-au însoțit o vreme până am coborât partea superioară, mai stâncoasă, a traseului, după care… liniște. Zările spre Moeciu și spre Piatra Craiului se luminaseră un pic, doar ce se înălța peste 1600-1800 de metri era învăluit într-o nebuloasă gri din care și noi ne subtilizasem. Zăpada începea să se împuțineze, chiar să cedeze în fața peticelor de iarbă ce nu prevesteau decât nămol și alunecări.

pe TR spre Poiana Guțanu,

o stână ca un… han departe,

După o pauză de toate cele, am așteptat să apară și grupul din spate și împreună am continuat coborârea. Din Poiana Guțanu s-a votat pentru BA, un traseu de vale, pe care nu cred că mai fusese vreunul dintre noi. Odată intrați în pădure, ne-a făcut primirea un drum forestier acoperit cu multă gheață, tăieri de copaci în dreapta și-n stânga și mai ales, lipsa zăpezii, lucru foarte neplăcut pentru cineva încălțat în bocanci de iarnă. Prin urmare, dacă până acum m-am simțit în formă, aveam să cunosc tortura degetelor înghesuite.

[Alegerea ciorapilor potriviți e o chestiune delicată mai ales după ce-ai picat de Stan Pățitul. Chiar dacă e iarnă și e frig, niște ciorapi prea groși împiedică degetele să se miște și în combinație cu mărimea bocancului pot chiar să strângă destul de mult. Toate astea duc la disconfort, dureri și senzație de îngheț. Iar dacă traseul e compus mare parte din coborâre, atunci rețeta dezastrului e perfectă.]

De parcă nu era cam neplăcut traseul în sine (drum forestier, ce-i drept bun de bicicletă), am mai și dat peste o cușcă-capcană pentru urși, iar mai apoi, într-o poieniță, de o grămadă de resturi de animale aruncate de la abator pesemne. Când vezi astfel de lucruri, nu poți să nu fii încercat de un gust amar. Și dacă se întâmplă cumva să uiți în ce fel de țară trăiești, uite că până și în ultimul colț există ceva care să-ți reamintească…

Pe la 1 am ajuns la mașini. Ultima porțiune de mărșăluit pe drum forestier n-a fost tocmai pe gustul meu, dar cum picioarele păreau să reziste, ne-am luat cu vorba și a trecut repede. Mare surpriza am avut însă acasă când descălțându-mă și eliberându-mă de șosetele-minune, am descoperit vreo trei unghii pe jumătate negre. Și chiar surpriză căci nu pot crede că s-au înegrit din atâta lucru. Aveam pretenția ca măcar să mă doară zdravăn.

La patru zile după tură pot spune că a fost una dintre cele mai prolifice. Bașca că n-am făcut febră (mă așteptam să fiu ca roboțelul luni), iar unghiile dor din ce în ce mai puțin (chiar dacă un nene m-a călcat în metrou de m-au trecut apele de durere) și sper eu, să fiu nou-nouță pentru schiul de care mă mai despart doar câteva zile. Spatele e chiar bine, semn că îi cam lipsea mișcarea, iar criza de după Valea Albă a fost o combinație nefericită de deshidratare și rinichi mofturoși.

Sunt sigură că toate aceste detalii se vor estompa cu timpul. Că voi urca multe văi alpine și că voi bate multe urme. Că voi înopta la multe alte refugii și voi înainta prin viscol de câte ori va fi nevoie. Că voi străbate munții în lung și în lat până când potecile îmi vor știi amintirile. Și mai știu că-mi voi aminti această tură nu din prisma unui traseu de iarnă, ci din cea a oamenilor din ea: a celui din mine și a celui de lângă mine. Voi uita poate cât de greu mi-a fost urcușul, dar nu și empatia lui Mike, nu și pastele acelea cu brânză de burduf, nu și momentele când până și eu – vorbă multă – pot să mă exprim doar din priviri. Mereu m-am considerat o norocoasă și nu pentru că mi-ar fi fost mereu ușor ci pentru că în momente cheie ale vieții mele am întâlnit oameni deosebiți. Iar când acest lucru se întâmplă, simt că și munții se clintesc…

_____________________

De la Mike citire, un jurnal emoţionant…

Albumul foto al turei cu ceva mai multe: poze.