meet the sun
Nu știu de câte ori ați vizitat ceva doar voi cu ghidul însă la mine asta a fost prima oară. O întâmplare, știu, dar una care m-a făcut să zâmbesc și să mă detașez de toate. Mai mult de-atât vizita mea „vip” n-a fost deloc una fulger, iar conversația a depășit subiectul peșteră de gheață și stadiul ghid-turist și s-a transformat într-una româno-austriacă.
Încep acest ultim jurnal din seria vacanței de toamnă cu o mare reținere: să scriu??! de ce să mai scriu??! cum să (mai și) scriu?!? Parcă abia acum realizez că s-a terminat, că m-am întors cu adevărat aici, acum când ultimele zile cu toamnă în Apuseni își cer tributul punerii pe hârtie… Nu mă înţelegeţi greşit, dar am o nostalgie şi o părere de rău ceva de speriat, mai ales că alegând imagini mi-am tot pus întrebarea (retorică, cum altfel): atât de frumos să fi fost??!
Incepem sa ne lamurim ce e si cu Platoul Bedeleu si dupa ce-mi fixez picioarele pe cursul de mers incep sa casc ochii si sa ma pierd cu ganduri cu tot prin cotloanele unui peisaj de deal atat de familiar mie… De cand imi doream sa colind fara sa am grija prea mare pe unde calc, dar sa vad eu tot ce misca: copacii care mai de care mai frumosi, crangurile de aluni, de mesteceni, florile ca de vara prin iarna uscata mirosind a fan, brandusele cand violete, cand roz, fluturi nebunatici ce trec razant in cautare ultimelor delicii, albine pe jumatate amortite, dar care zabovesc pasnic pe flori mov, si soarele asta bland de toamna ce-i lasa cerului dreptul de-a fi albastru curat chiar si-acum la ceasul amiezii.