Mont Orford, Sentier des Cretes – un munte lacustru

9 iunie – o drumeție în doi

Cu toate că prognoza de vreme rea ne poartă sâmbetele (și duminicile) am ajuns iar la munte și cu toate că aici în Canada pentru noi muntele e mai mult o cale a descoperirii lui decât o stare de fapt, iaca am reușit să mai facem o drumeție, să mai completăm o căsuță în marele tabel cu necunoscute al acestor meleaguri. Dacă în Carpați nu găsești două grupe de munți la fel, apoi cred că în toată lumea nu găsești doi la fel, iar ce știi deja despre o sută de munți nu se poate aplica celui de-a o sută unulea până nu-l vezi cu ochii tăi și-i bați potecile cu picioarele tale.

Când am început să fac săpăturile pentru Mont Orford ăsta am început cu lista traseelor, l-am ales pe cel dificil știind deja de la experiența din Mont Tremblant că evaluările potecilor sunt pe alt calapod și am început să fac calcule. Punând cap la cap ce-am găsit pe net (foarte puține lucruri de-altfel de unde concluzia este că pe aici oamenii chiar nu stau să scrie…) m-am cam mirat că toată lumea se văita de greul acestui traseu și de faptul că nu e de tip circuit. Astfel că m-am mobilizat să-l fac eu circuit cumva și cu harta în față numărând kilometru cu kilometru mi-am dat seama că nu e deloc imposibil.

Avantajele lui Mont Orford sunt date în principal de apropierea lui de Montreal (130km), de faptul că are niște înălțimi de peste 700m ceea ce îți dă un pic de urcat cât să simți că ești la munte, că e un pic stâncos (de-atâta pădure ți se face dor de stâncă) și, chiar dacă e într-un parc natural omonim (cum altfel??!) poți avea parte de o drumeție decentă în care să poți pentru o vreme fi ”doar tu și muntele”.

Dacă sâmbătă dimineața ne-am trezit, ne-am uitat la prognoză și ne-am culcat la loc dând cu piciorul unui drum de 450km până la un munte ce se lasă greu cucerit – fiind a doua tentativă a noastră de a merge acolo – dar refuzând să-l cunoaștem pe ploaie, duminică ne-am trezit tot pentru a ne uita la vreme și cum se arăta ceva soare și șanse mai mici de ploaie, ne-am urnit și noi pe la un nouă ca niște munțomani de Canada (cei de România se trezesc la patru, pleacă la cinci și intră în traseu la șapte-opt).

Am ajuns destul de repede acolo deși în primă fază am condus cu mult sub viteza maximă admisă și spre final cu ceva kilometri la oră peste, dar așa sunt eu, mă urnesc mai greu cu toate că sistemul de autostrăzi de aici nu te iartă: ce vină au ele că la cinci minute de casă te ”urci” pe una și gata, ai fentat restul orașului… (nici nu mă trezisem bine și deja trebuia s-o calc ca să fiu în rând cu lumea…)

Am ajuns la parc, întâmplător era și Ziua Parcurilor din Quebec (9 iunie) așa că am fost scutiți de plata intrării (6.5$/pers), dar nu și de propunerea de a fi ajutați, motiv pentru care, ca să nu trag de timp cum a făcut cel cu mașina din fața mea, am cerut direct o hartă, un buletin al parcului și i-am replicat tipei că n-am venit pentru un ”easy” ci pentru un ”dificil” pe care îl avem pregătit de-acasă, așa că hai pa, merci-thank you și next! Apoi am tras în parcare ca să consult în paralel harta și planurile de acasă cu cele de la fața locului, nu de alta, dar dacă intri în traseu la aproape 12 e bine ca măcar să știi ce te așteaptă.

Toate erau aliniate, cerul plin de nori, dar și cu soare prevestea o zi potrivită și astfel ne-am pornit pe tropăit ghidați de hărțile mele, dar și de panouri, indicatoare, marcaje plasate exact cum trebuie: la intersecții, fără a abunda, fără a induce în eroare. Cert este că n-ai cum să ratezi intrările în traseu și oricât ai fi de aiurit te ajută panourile cu hărți și ”vous êtes ici” (nici pădurea nu e favorabilă ieșirii din potecă să zici că ai luat-o pe arătură din greșeală…)

După primii pași pe potecă mi-am dat seama că n-ar fi fost rele niște parazăpezi, dar bine că am luat off-ul și am îndepărtat inamicii cu trompă ce abia ne așteptau. Tot mi-au găsit un locșor liber în cot de unde m-au mușcat a doua oară și unde mâncărimea se ațâță din te miri ce. Apoi a urmat tropa-tropa vreo șase kilometri prin iarba cea udă pe o potecă îmbibată de apă. Lui Andrei i s-a părut puțin cam monotonă porțiunea, noroc că au mai ieșit la interval niște căprioare plus fluturași și libelule, iar tânțarii și musculițele accelerau pasul și ne scuteau de pauze. Aaa, și miroasea a ciuperci de începusem să salivez la imaginea unor ciuperci cu ceapă în tigaie și puțină mămăligă…

Aventura lacustră de-abia începea însă. După rețeaua de poteci de la baza muntelui dedicate mai mult turelor de iarnă pe schiuri de fond sau rachete, am ajuns și la baza traseului L’Escalier du Nord (Scara de Nord) despre care citisem atâtea și care de obicei se face din Campingul Stukely până pe vârful Pic de l’Ours (Vârful Ursului) și retur. Cu gândul că altitudinea va face ca solul să fie mai puțin apos am început să urcăm scări de piatră, parte natural așezate acolo, parte rezultate din amenajări.

La acest capitol am remarcat intervențiile cu gust menite să protejeze poteca, asta fiind una dintre preocupările majore ale parcului legate de traseele de drumeție. Fiind un sol foarte umed nu e nevoie ca un traseu să fie foarte frecventat ca să se înnămolească rapid și să fie ocolit pe poteci adiacente. Cu puțină piatră pentru trepte și cu devierea firelor de apă prin niște șănțulețe, poteca rămâne una singură și nu foarte lată (am în minte tranșeele de pe Valea Jepilor cu tot felul de variațiuni…).

Pe când urcam susținut în serpentine scurte mă gândeam că unui prieten de-al nostru Radu care a fost la un concurs de alergat pe scări i-ar fi plăcut pe acolo. Cam neregulate treptele, mai o băltoacă, mai o piatră alunecoasă, dar per total un loc bun de dat drumul picioarelor și la deal, dar mai ales, la vale. Părerile mele cum că apa s-ar împuțina pe măsură ce urcăm au început să pălească în fața pârâiașelor ce izvorau de peste tot și chiar și cu scuza unei ploi recente tot mi s-au părut din abundență. Eram udă deja la bocanci așa că nu prea mai conta dacă plesneam câte o baltă pe de-a dreptul sau mă trezeam scufundându-mă într-un mușchi verde, îmbibat.

Cert e că toată umezeala asta în combinație cu specificul de taiga al pădurii mă făcea să mă simt într-un loc nou ce abia așteaptă să fie explorat așa că am scanat tot. Nu chiar tot pentru că de la cinci-șase metri încolo desimea pădurii își păstra pentru ea secretele. Mai mult animalele pentru că vegetația prinde viața acolo unde e și un strop de soare, adică la margine de potecă, de luminiș.

Ne apropiem de ieșirea în creastă și eu chiar speram să fie creastă și gol alpin. Ajungem la ”punctele cheie” ale traseului unde tot văzusem poze cu unii care se chinuiau să urce și chiar eram tare curioasă despre ele. Evident, era ceva, dar nu de speriat și asta m-a mobilizat și mai tare în demersul meu: ”Andrei, înregistrezi track-ul, da?”. Cred că am uitat să vă spun că-mi propusesem să pun și eu track-ul cu toată tura ca să le ”arăt eu lor că se poate” să faci și circuit și traseu dificil și asta fără să te lamentezi că te-ai chinuit ca ultimul om urcând patru-cinci sute de metri până acolo. Știu, sunt rea, dar îi antrenez pentru când or da vreodată piept cu un munte adevărat (în realitate or fi niște moși demni de tot respectul că le mai arde de umblat pe coclauri, iar eu îmi dovedesc încă o dată lipsa de toleranță… deh, eu dau cu parul, eu oblojesc rana, dar până la proba contrarie am pus track-ul la bătaie)

Pe creastă bătea vântul de-ți venea să intri la loc în pădure însă tot ne-am oprit la poze și oricum creasta era tot împădurită dovadă că toată lumea pune poze de la punctele de belvedere și mai puțin de pe traseul în sine. Deschid altă paranteză – nu știu câte o să aflu eu despre munții canadieni, dar mai mult ca sigur o sa extrag profilul munțomanului canadian mai ceva ca-n CSI.

Lăsăm cele două trei stânci golașe cu profil de creastă și continuăm pe poteca ce ne ascunde iar în pădure. De la o vreme pădurea s-a schimbat. Coniferele au rămas la bază, aici sus sunt mai mult foioase, mesteceni și ferigi, iar soarele și umezeala excesivă te duc cu gândul la un fel de mlaștină muntoasă.

Ajungem și pe vârf, ne învârtim un pic pe acolo, stăm la poze, dar facem și o mică pauză de stat jos, una dintre puținele. De-abia acum bem un pic mai multă apă căci se pare că m-am ocupat așa bine de organizare încât am luat doar o sticlă din două. Am încercat s-o dreg pe motivul că e multă umezeală în aer și n-o să ni se facă sete, însă nu știu pe cine păcăleam pentru că eu una aș fi dat gata jumătate de sticlă instant.

Din păcate pentru noi traseul era doar cu numele al Crestelor (Le Sentier des Crêtes) căci orizontul se arăta tot împădurit și oricât de mult mi-ar plăcea mie pădurea, mi-e dor de un gol alpin, de o priveliște plină de măreția muntelui, că de o creastă stâncoasă ca a Craiului nu mai zic nimic… Chiar și aici sus apa băltește oriunde are un pic de crov ceea ce mă duce cu gândul la titlul jurnalului pe care îl voi scrie: un munte lacustru 🙂

Chiar dacă suntem pe culme, tot urcăm și coborâm și dacă n-am fi văzut de dinainte configurația terenului aș fi putut crede orice despre traseu pentru că pădurea aceasta cu iz tropical (îmi amintește de serele de la grădinile botanice) are darul de a-mi estompa orice fărâmă de spirit de orientare.

Cum cerul se întuneca și însenina la fiecare pală de vânt, ei bine, a venit și rândul unui nor plângăcios. Dintr-un strop, doi a început să toarne de abia am apucat să scoatem pelerinele și să ne retragem sub streașina unui brăduț. Eu tocmai ce îi spusesem lui Andrei că dacă bate vântul și plimbă norii n-are cum să plouă. M-am lecuit de cobit cum s-ar spune (să vă amintesc pinguinilor cum eram prin poienile de sub Crai spre La Table și am zis eu ”măcar de n-ar fi câini la stână” după care au început dulăii să latre?!? ei… cam așa am zis-o și-acum)

După ce norul sabotor a fost plimbat de vânt pe alte meleaguri a ieșit soarele. Faină lumină, chiar mă bucuram că a plouat cu toate că nu ne doream și mai multă apă pe potecă. Am mai păstrat o vreme pelerinele căci la fiecare pală de vânt mai ploua puțin din copaci.

Când ajungem la un câmp deschis ne dăm seama că e de fapt pârtia de schi și urmează retragerea deși mai aveam niște kilometri buni până la parcarea unde lăsasem mașina. Aici descoperim că e limită de parc natural (evident că nu poți ocroti o zonă dacă luni bune de iarnă ai hărmălaie) și că dacă vrei să intri pe aici și să crezi că poți fenta cu o scuză lipsa tichetului, n-ai nici o șansă: un aparat mic și singurel te așteaptă, cu tot cu lista de prețuri și cu plicuri în care să lași banii.

Coborârea ”la vale”, acest schiat pe timp de vară, dăunează grav unghiilor așa că umblăm la șireturi și mai reglăm puțin bocancii. E și ăsta un fel de-a te simți la munte: să ai de unde să cobori și să te și doară un pic. Pârtia pare interesantă pentru la iarnă și apoi am văzut că e cotată ca fiind tăricică.

La baza pârtiilor la instalațiile de schi era aproape pustiu. Parcarea număra câteva mașini ale celor dornici de mișcare. Imediat au și apărut câțiva, unii din alergare, alții de la drumeție ca și noi. Ne-am învârtit un pic până am pus la un loc harta și gps-ul și am dibuit reintrarea în parcul natural undeva prin colțul parcării. De acolo aveam să ne întoarcem în patria verde a țânțarilor care au și dat iama.

Dacă la începutul traseului am mers repede prin potecile astea orizontale de la bază de munte, acum am mers și mai repede și oboseala a început să se adune. Eu una eram super mulțumită de tură căci făcusem și circuitul, o terminam și pe lumină (pentru că frontalele erau pe raft acasă și nu în rucsacul nostru că așa-i când te trezești la 9 și pleci la munte…) și avusesem și o variație destul de mare de peisaj cât să fie satisfăcută și exigenta de mine.

Ajunși la parcare am avut o surpriză: marea de mașini de la ora 12 dispăruseră, mai erau vreo două trei: a noastră, a administrației parcului și încă una – erau niște puști care cred că nu ieșeau la număr de nu mai plecau. N-am înțeles încă de ce se tirează toată lumea spre case când vine seara căci am observat asta și în parcurile din oraș: la apus de soare rămâi brusc cam singur. Le-o fi teamă de țânțari, or fi vampiri pe aici și noi nu știm încă? Greu de spus, dar nu vorbesc de opt-nouă seara, ci de un șase-șapte, tocmai când e lumina mai frumoasă…

Legături:
– jurnalul lui Andrei
– albumul foto

Date despre traseu: lungime 18.6 km, durată 6h 30min, altitudinea maximă undeva pe la 750m, diferența de nivel undeva pe la 800m, track gps 1 sau track gps 2.

Spre casă am condus tot eu și culmea, am fost mai ”trează” ca la dus. M-a cam supărat soarele ce-mi bătea drept în ochi căci așa e când o ții drept spre vest, însă cd-ul cu Johnny Cash m-a uns la suflet și m-a făcut să gândesc: e cam fain să conduci… când asigură Andrei fondul muzical :”>