meet the sun
Nimic nu mă linişteşte mai mult ca o întindere de ape limpezi. Şi nu orice ape. Marea e prea întinsă, râurile sunt prea agitate, dar un lac, un lac între păduri de pini, cu valuri mici tremurânde la suflarea unui vânt calm şi rece de noiembrie, un lac în care soarele naşte sclipiri albe de diamant, un astfel de lac e perfect pentru liniştea perfectă.
Tura de duminică a început de fapt sâmbătă noaptea pe când adormeam privind cerul plin de stele prin geamurile maşinii. După tura de bicicletă de la Comana, am lălăit-o puţin pe acasă şi apoi am pornit-o înspre munţi şi spre Cheile Râşnoavei – dormitorul clasic, primitor la orice oră din zi şi din noapte. Ne propusesem să fim dis-de-dimineaţă la poale de munte şi dacă se poate, cât mai odihniţi.
La un capăt al nopţii
doar noi.
Colorăm întunericul. Râzând.
La celălalt capăt poeţii
stau goi.
Reci. Goi. Renunţând.
La un capăt de zori
mă acoperi.
Cu tine. Cu mine. Dormitând.
La celălalt capăt poeţii.
Aceiaşi. Tot ieri.
Tot reci. Înnoptând.
Oraşul miroase a tei
sub tei ne cresc mii de alei
şi totuşi… ia-mă şi du-mă!
Mă iei?!?
În barca ce taie valurile nu suntem noi doi. Nu mă confunda cu vreunul din personaje căci nu m-aş căra cu sacoşe după mine prin Paris! Aş prefera o rochie uşoară, o pălărie împletită şi o gentuţă pentru cheile unei camere de hotel veche şi mică. Eu nu port geci portocalii, deci nu mie mi-ai dat întâlnire acolo. Nu-ţi şoptesc ceva la ureche şi nici nu ascult muzica ce iese din degetele tale. Nu-mi împărtăşesc secretele. Eu nu aparţin vreunei poveşti şi nu-mi apare numele pe vreun generic. Eu tac.