meet the sun
Când eram mică sau încă mică (dacă merg cu anii până spre 18) obișnuiam să cânt pe dealuri. Și nu doar pe dealuri, începeam mai de jos de pe când urcam, de cum închideam și ultima poartă de la grădină și credeți-mă, grădinile din Gorj au o mulțime de porți. O parte din vecini au zis sigur că nu-s pe treaba mea, de fapt, prin glasul mamaiei aflam și mentalitatea generală: unde-i minte și prostie, prea multă matematică strică, când ‘om muri are cin’ ne jeli…
„Mai zăbovi prin curte. Luna ajunsă înspre mijlocul bolţii lumina curtea ca pe o scenă imensă. Era în lumea pe care o stăpânea, unde imaginaţia o trimitea în expediţii curajoase, unde viaţa ei continua vieţi interesante de prin puţinele cărţi pe care le citise. Nu avea cui să povestească nimic din toate acestea. Era nebună în ochii ei şi era fără frică. „
Se făcea ca prin primăvara lui ’99 să vină ordin de sus că istoria-i obligatorie la bac. A fost singurul an, de-altfel, din câte îmi amintesc. Mie îmi plăcuse cât de cât istoria la școală, dar asta pentru că reușiseră unii profi să creeze o poveste în jurul limbajului rutinat specific. Cu toate astea, să înveți manualele alea de-a 11-a și-a 12-a scrise mărunt, era ca o pedeaspă venită profetic peste tineretul deja cuprins de febra telefoniei mobile și a calculatorului (binee, eu nici nu atinsesem măcar chestiile alea, dar aveam și eu diversiunile mele…). Neavând încotro și stând oarecum bine cu pregătirea la celelalte materii, am pus manualele la îndemână convinsă fiind că până la bac nici n-o să am ce face.
Evident, ca orice licean respectabil, am lăsat totul pe ultima sută de metri. Luasem vacanță, mai era cam o lună până la bac și îmi duceam zilele la țară printre treburi și zgomotele perpetue ale orătăniilor de prin curte, ca să nu mai zic că, încercând să stau închisă în casă, petreceam ore în șir analizând crăpăturile varului de pe pereți.
Mamaia mea, că s-a dus de multișor săraca, îmi tot spunea: tu ai de învățat, dacă îți arde, bagă-te în casă și citește, dacă nu, rămâi afară că avem o grămadă de treabă. Aș fi vrut eu să am chef de învățat, dar aș fi preferat să plivesc toată grădina, să prășesc varza și ardeiul de șapte ori, bașca tot ogorul de porumb.
Văzând eu că nu merge treaba asta cu statul la birou, iar în timp ce munceam prin curte, mă munceau mustrările c-a mai trecut o zi fără să învăț ceva, am hotărât să merg oarecum numai eu cu vacile la păscut (aici trebuie să înțelegeți că era ceva concurență între mine, frate-miu și soră-mea). Până la urmă, mai toată viața învățasem pe câmp, din două motive: unu, cineva trebuia să le pască și după ore bune de privit natura, mi se făcea poftă de buchisit și doi, vacile mă ascultau tot timpul când repetam lecțiile sau poeziile cu glas tare și mi se părea că le și place – lucru care conta, căci mă ascultau doar vacile și profesorii (știu, alăturarea e haioasă =)) )
N-o să uit niciodată cum Stela și Dumana, mamă și fiică, prima cu un S în frunte și de o inteligență care mă speria uneori, pășteau atât de liniștite încât mă obligau să apuc cartea și să las grija pentru ele. Dumnealor erau vacile, dacă nu v-ați prins.
Manualul de-a 11-a avea coperți albastre, lucioase, filele subțiri și moi, scrisul mărunt, rareori înclinat pentru a sublinia citatele. Eu nu subliniam pe carte din motiv că avusesem atât de puține cărți încât mi se părea un sacrilegiu să le mâzgălesc și pe cele pe care le aveam.
Acum, dau dintr-una în alta, dar când fusesem mai mică, după ce aflasem eu care-i treaba cu vocalele și consoanele, încercuisem într-o carte întreagă toate vocalele ce apăreau izolate… Și nu m-am oprit aici, ci am inițiat-o și pe soră-mea în secretul încercuirilor… Brrr, mă iau și acum mustrările cu friguri, nu alta!
Așaaa, și eram pe câmp, iarbă verde, frumos, iunie, nici prea cald, plin de flori, se-auzeau doar păsările, albinele și cum trosnea iarba ruptă de dinții vacilor, hââârș-hâââârș.
Stăteam jos, cu genunchii adunați – asta a fost singurul meu birou adevărat în cei doisprezece ani de școală – și mă uitam la carte. Pe ea o durea la bască că doar eu dam bacul. Atrași de culoarea coperții, au început să se adune fluturași din aceia mici și albaștri, care deseori mi se așezau și pe mâini, atât erau de prietenoși dacă stăteai locului neclintit.
Că iar divaghez, dar am scris și o poezie pe vremea aceea, o redau din amintiri că n-am caietul la mine:
mâinile mele
au culoarea aceea de sare murdară
cu venele ieșite cărnos în-afara
[…]
însă când mă întind în iarbă,
mâinile mele sunt pline de fluturi.
Cum fluturii au început să se așeze pe carte, eu n-am mai făcut altceva decât să privesc spectacolul acela tainic plină de încântare. Nici dacă fugea Stela spre vreun lan de porumb n-aș fi îndrăznit să mișc cartea și să fug după ea, ori să urlu la ea să se întoarcă și să-și amâne chemarea ispitei pentru când nu eram eu atentă (des-des mă păcălea, cum vedea că nu mă uit la ea, fixa direcția, întindea gâtul de parcă o și scărpina gustul porumbului pe gât la vale și păstrând un mers alert care să nu-mi trezească totuși suspiciuni auditive, se avânta spre lanul de porumb unde dădea iama ca nebuna știind că odată auzind porumbul trosnind, o să bag un super sprint care îi va curma deliciosul moment).
Trecuse ceva timp de când mă uitam la fluturași și nu mă mai săturam de ei. Să mișc cartea mi se părea peste putință, dar pe de altă parte, știam că dacă nu voi învăța de bună voie, nimeni n-o să mă oblige măcar. Și cum mereu în viață, doar când suntem opriți de la ceva ne dăm seama de importanța lucrurilor, am ales între lectură și fluturași și am deschis cartea până la urmă. Și pentru că făcând-o, am trimis la plimbare firava escadrilă albastră provocându-mi astfel păreri de rău, a trebuit să-mi spăl păcatele citind. Cu voce tare, ca să bănuiască și vacile că-i un moment istoric.
Episodul s-a repetat de multe ori, chiar s-a întâmplat ca fluturii să nu mai vină pe carte, dar eu tot îi așteptam o vreme. Am citit manualele de vreo două ori, încercând să-mi imaginez povestea ca să pot ține minte ceva, mi-au plăcut mai mult episoadele cu bătălii și răscoale decât cele cu politică, am luat 9 la bac și mi-am luat zborul, ca și fluturașii, dar nu spre alte flori, ci spre Bucureștiul tinereții mele.
M-ar apuca oarecum nostalgia după acele vremuri, dar nu mă apucă dintr-un singur motiv: le-am trăit din plin, cu sufletul vulnerabil de adolescent singuratic, cu ochii și urechile dăruite naturii din jurul meu, cu bucuria egoistă că nimeni nu iubea dealul ăla mai mult decât mine și cu aprobarea tacită din ochii mari și blânzi ai Stelei, pentru a cărei existență îi datorez tot ce sunt azi.