meet the sun
Era cald, prinsesem loc sa stau jos si nu aveam in minte decat finalul neasteptat al inca uneia dintre prozele scurte a lui Boris Vian. Privesc peronul. Citesc mare Politehnica. Eu, nu stiu cum sa va spun, dar aici cobor!
Inainte de a-mi justifica acest demers vreau sa recunosc ca nu iubesc Bucurestiul, ca nu iubesc orasul in general, dar ca nu incetez niciodata sa-i zambesc cu ingaduinta si rabdare. O fac pentru mine si pentru cei din jur. O fac pentru oras.
Cand te gandesti la mine,
fa-o ca la un tren ce tocmai a plecat…
oraş nebun, oraş urât
străzile tale sunt pline de noroi
cerul tău e mărginit,
dar
cerul va fi de maine şi mai gol
oraş nebun, oraş pustiu
nopţile tale sunt singurul meu adăpost
râul tău e jumătate îngheţat,
dar
va oglindi de maine mai mult gol
oraş nebun, oraş străin
copacii tăi sunt bătrâni fără zile
gara ta mă doare de îmbrăţişări,
dar
peronul va fi de mâine şi mai gol
oraş nebun, oraş tăcut
roagă-mă să mai rămân o zi
somnul meu devine mai adânc,
dar
somnul tău va fi de maine – gol.
plecari. Sosiri. Nerabdare si frig, trezire in graba si alergare. Trenul pleaca, eu opresc timpul in loc si inghet aerul din compartiment. Cineva pleaca, cineva ramane.