Miez
Atâta vreme cât stau şi-aştept în întuneric
mă amăgesc naiv
că ar putea fi umbre strecurându-se
prin lumina ce se-ntinde galbenă sub uşă
Dar în această vreme gândurile ce mă încolţesc
sunt ca un copac ce creşte dintr-odată înecându-mă
în foşnet de frunze
Când tulpina lui aspră mă ţintuieşte-ntr-un colţ
Am aaaaaa-tâta nevoie de aer!
Şi ies!