Ninsoarea nu se mai oprea. Era acolo pentru mine. Eu acolo pentru ea. La capat ne astepta insa cel mai bland soare.
Stradutele se pierdeau in liniste si pasii sincronizati alergau pregatiti sa-si ia zborul. Doar ceasul a batut de doua ori aceeasi secunda.
Cine esti? Ce cauti aici? Ce vrei? Vocea intreba. Vocea nu putea raspunde. Nimeni capatase contur. Nimic devenise tot.
Si cum stateam intinsa, simteam doar mainile ce ma tineau suspendata de-asupra lumii. Nu vedeam decat cerul si ramuri albe de mesteacan.
Cerul, campia, vantul ma voiau tacuta si ascunsa. Muntii nu mai erau departe, nu si de data asta. Muntii imi asteptau insa cuvintele, sufletul, florile.
Caldura se revarsa in valuri. O recunosteam. Noaptea se lasase si drumurile ma rataceau. Nu ma grabeam.
M-am trezit intr-o gara, in vant, in frig, intr-o ploaie razvratita si rece ce-mi mangaia bland chipul. Incremenita. Doar cu ochii mari deschisi cum fusesera tot timpul. Cu ochii vii, stralucind. Incremenita, dar nu de piatra.
Intr-o gara cu mii de trenuri catre oriunde.