meet the sun
Sunt o fire boemă și naivă închisă într-un turn pragmatic. Știu tot ce e de știut și totuși îmi permit să visez și să prind aripi.
Cineva, nici nu mai știu cine pentru că am trântit instant fereastra virtuală, a pozat-o pe ea, nudă și caldă, exact cum mi-o amintesc, și chiar și-n secunda mea de fugă am parcurs toate senzațiile vizuale și tactile și gustative pe care amintirile mi le-au revărsat ca pe un potop în deșert. Am trântit tot, am fugit departe, atât de departe încât parcă nici aerul nu mă mai prinde din urmă să-l respir… Am văzut o nălucă, sufletul a văzut-o și s-a înhăitat cu ea.
Eu nu pozez fotografii și nici nu fotografiez poze.
Eu salvez poveștile din care fac parte chiar și pentru o milisecundă.
Așa se face că întâlnirile cu oameni multicolori, momentele multicolore se imprimă în memoria mea ca niște mâini calde între care mă pot refugia oricând, le pot săruta, mi le pot pune pe creștet sau pe pântec, arcui peste umăr sau în jurul coastelor.
Când m-am trezit azi dimineață mi se scuturaseră pe balcon florile de la trei livezi de corcoduși. Am privit nepăsătoare grămada aceea de petale în care viscolul tot mai căuta cu respirația turbată o floare de cireș.
Întoarcerea în România a stat sub semnul unei singure întrebări, destul de mult vehiculată printre cei plecați și al cărui răspuns este unul cât se poate de individual:
cum o să mi se pară România (după un an de Canada)?
Mă plimbam prin casă cu o cană caldă între palme și într-o liniște a gândurilor a tunat: munții! Mi-au dat lacrimile instant, lacrimi și gol în stomac, lacrimi și dor. Să-i văd măcar, să le miros apropierea, să-i simt sub tălpi e deja extaz! Rar am simțit pentru oameni ce simt pentru munți. Și dacă de la oameni am vrut ceva, de la munți nu vreau nimic, ei îmi dau totul de fiecare dată când știu să cer de la mine.
mă gândesc deseori la cum e alcătuită lumea asta, cum nu există noroc și ghinion, dar există hazard, întâmplare, loterie. dacă ar fi să definesc dumnezeul atunci tocmai prin asta l-aș defini, prin existența întâmplării. fără ea totul ar fi uniform, banal, doar reproducere și luptă pentru supraviețuire, doar evoluție unidimensională a speciei.
dar există întâmplarea. acea clipă când repeți rețeta a nu știu câta oară, când pui aparent aceleași ingrediente și când din cele șapte pâini scoase din cuptorul creației, una e diferită. c-așa a vrut ea, n-a fost în plan, un master-plan a născocit-o tocmai pentru a aminti cel mai uitat dintre adevăruri: unicitatea.