meet the sun
Sunt o fire boemă și naivă închisă într-un turn pragmatic. Știu tot ce e de știut și totuși îmi permit să visez și să prind aripi.
– Uite o pisică!
– Și ce?!
– Păi uite cum trece o pisică neagră prin zăpada albă, contrastul, pustiul parcului versus viul pisicii, înțelegi? Pisica neagră pe o cărare neagră, cărare topită de soare, nu de negrul pisicii… O pisică neagră lasă urme albe…
Din comoditate am scris în ultimele luni mai mult pe pagina de facebook decât aici pe blog (mai puțin jurnalele de munte, ele-s sfinte). În drum spre și de la serviciu „butonez” – cele trei mijloace de transport și/sau oboseala (și/sau îmbulzeala) nu-mi permit ocupații legate, consistente precum cititul. Apreciez facebook-ul pentru ceea ce este, un mod de relaxare, un mod de informare, un mod de comunicare, dar am hotărât să-mi aduc cuvintele acasă. Voi continua să fac cum îmi e mai comod, ca mai apoi să arhivez aici.
Pentru unii dintre voi aceste rânduri sunt cunoscute, iar pentru cei care n-au facebook vor fi ca o avalanșă de stări și momente.
Cineva, nici nu mai știu cine pentru că am trântit instant fereastra virtuală, a pozat-o pe ea, nudă și caldă, exact cum mi-o amintesc, și chiar și-n secunda mea de fugă am parcurs toate senzațiile vizuale și tactile și gustative pe care amintirile mi le-au revărsat ca pe un potop în deșert. Am trântit tot, am fugit departe, atât de departe încât parcă nici aerul nu mă mai prinde din urmă să-l respir… Am văzut o nălucă, sufletul a văzut-o și s-a înhăitat cu ea.
Eu nu pozez fotografii și nici nu fotografiez poze.
Eu salvez poveștile din care fac parte chiar și pentru o milisecundă.
Așa se face că întâlnirile cu oameni multicolori, momentele multicolore se imprimă în memoria mea ca niște mâini calde între care mă pot refugia oricând, le pot săruta, mi le pot pune pe creștet sau pe pântec, arcui peste umăr sau în jurul coastelor.
Când m-am trezit azi dimineață mi se scuturaseră pe balcon florile de la trei livezi de corcoduși. Am privit nepăsătoare grămada aceea de petale în care viscolul tot mai căuta cu respirația turbată o floare de cireș.
Întoarcerea în România a stat sub semnul unei singure întrebări, destul de mult vehiculată printre cei plecați și al cărui răspuns este unul cât se poate de individual:
cum o să mi se pară România (după un an de Canada)?