ca pe vremuri


Dragă blog, ce-mi întinzi tu e o pagină albă pe care nu (mai) pot scrie, dar uite câte butoane care să mă îndepărteze de tine sunt! Eu mi-aș dori să redevenim anonimii de odinioară, liberi ca odinioară, când eu scriam și ștergeam până te lămureai că mi-era viața prea vraiște ca să o aștern în cuvinte și de aceea șopteai într-una ca un mentor în urechea-mi ca să nu mă simt singură, iar după ce n-am mai putut fi singură nici de-am vrut, tu te-ai prefăcut că-mi pierzi frecvența cum face radioul mașinii prin sate uitate de lume. Acum tăcerea ta indiferentă dacă scriu sau nu eu o iau ca pe o mustrare, mustrarea mi-e pagină albă și o putem lua de la capăt tu și eu ca doi atipici tovarăși de viață. Noi nu mai îmbătrânim. Și uite-mă cum dau din colț în colț prin ferestrele tale ca un păianjen nehotărât de unde să-și înceapă pânza, un păianjen captiv dacă s-a mai pomenit. Apăs pe buton și ies, mă întorc când mi-o fi mai greu.
Dragă blog, ce știi tu?!?

2 Comentarii

    • nu mi-am pierdut „îndemânarea” de a vorbi despre mine vorbind despre mai mulți dintre noi 🙂 Nostalgiile astea, e bine că sunt, înseamnă că avem după ce și mai înseamnă că putem face din nou lucruri după care să fim nostalgici în viitor, avem potențialul doar că mai ia și el câte o pauză…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.