Există o rețea unde nimeni nu pune selfie-uri și nu scrie texte,
acolo oamenii care au iubit cândva își lasă privirile goale pe niște pereți,
acolo profile de nefemei și nebărbați trăiesc nîul din teoriile n-dimensionale
(predate nedrept de sec prin facultățile de matematică lipsite de patosul fizicienilor),
acolo timpul asprește părul, usucă buzele, mâinile, împute gura, tulbură ochii
și doar povestea – neobosit copil – sâcâie dorul scheletic nereușind să-l omoare.
Acolo, oamenii care au iubit cândva trec pe lângă ei înșiși,
împăcați cu singura împăcare că nu există suflet pereche, ci doar share-ul suprem
ce nu-l mai poți dilua cu toate conturile false…
Claudia draga – mi-ai frant inima cu ce scrii tu acolo.
Atat de tare, ca si peretele de stanca pare ca se inmoaie la durerea noastra umana.
Doamne Ajuta! InshaAllah, sau cum vrea Universul. Voi fi si eu alaturi de Luiza.
Mulțumesc foarte mult pentru cuvinte, dar și pentru donație. O să-i transmit Luizei, o să-i prindă bine, mai ales că tocmai a trecut peste un mic hop cu o febră…
Ganduri bune, putere si dragoste in continuare!
O, Doamne…
Minunată poezie!
Aș vrea să o postez pe contul meu de Facebook! (Un fel de poezie!…)
Ce zici?
Mulțumesc pentru aprecieri.
Dacă precizați autorul, desigur, puteți posta.
p.s. De câte ori o recitesc, simt la fel ca atunci când am scris-o.
Poate n-am vrut să fie o poezie, dar e una a timpului nostru petrecut dând scroll-up and scroll-down 🙂