[Mă ridic. Păşesc. Durerea creşte inexplicabil cu fiecare zi. Tristeţea creşte (lamentabil) şi ea. Când am căzut nici n-am fost surprinsă măcar. Mă aşteptam. Era doar o chestiune de timp pentru a răspunde întrebării revoltate de ce mie? Pentru că trebuie cuiva.
(Şi da statistica e o legea nemiloasă.) Veţi spune că sunt negativistă şi că atrag ghinionul asupra-mi. Voi răspunde doar că fiecare primeşte cât poate duce, iar norocoşii sunt, paradoxal, cei care primesc mai puţin…
dar… ]
Aşteptam
ca o salcie ce se pleacă cu fiecare frunză nouă
spre luciul unei ape ce-o îmbie
scaldarea-n valuri fine,
tot mai fine…
(pe cât de mlădios am ramurile crude
pe atât de firave-mi sunt cele bătrâne;
pe primele le pot aşa de lesne pluti – mpleti,
pe celelalte le (răs)frâng în atingeri sau vânt;
primele-mi sunt vise nebune, naive,
celelalte îmi întâmplă concretul
mecanic, cu regrete pasive)
Aşteptam
atunci sunetul frîngerii
la fel cum voi aştepta de-acum
vibrarea rădăcinilor crescând.
Şi prind atât de multe rădăcini
în fiecare urmă de pământ ce-ating!
Frumoase versurile. Sunt ale tale?
Rabdare si …. lingurita
@Shaman: ale mele… (cand sunt ale Altora, pun si autorul)
@Mihai: Mda… se pare ca o sa-mi albeasca parul „lingurita” asta…