Amintire de toamnă

Am râs atunci cum râd copiii
(singuri, alergând de-a dreptul
fără de ocol,
când abia-și trag cu două mâini
o cizmă din nămol),
am râs atunci cum râd copiii
și cum oamenii mari n-o mai fac –
ei doar poartă la cizmă un număr exact.

...citește mai departe ↑

Trei femei

Eu un trecator, ele un poem…

Azi am zărit pe treptele înalte ale unei case
trei femei.
Una fuma, una plângea, una privea.
Aveau ochi de mame,
ochi de femei din comunism,
ochi de femei care robotesc din zori în zori,
ochi fardați cu negru o dată la trei zile.

Două vorbeau o limbă necunoscută mie,
iar cea de-a treia plângea
ca-n toate plânsurile pământului.

...citește mai departe ↑

Între două maluri

Prin viaţă, mi-aş spune,
treci mai mult de unul singur,
oamenii
sunt făcuţi să curgă ca apele
de la sus la jos,
de la vâltoarea din munţi la adâncul din mări
de la secătuirile de sub soare
la freamătul strunit de sub sloiuri.

Oamenii? Nu,
mi-aş spune,
oamenii sunt făcuţi pentru

...citește mai departe ↑

Atât de puţin

marea, omul si intinderile nesfarsite

În universuri mici
întinderile largi
devin întrebări.

Dar în oamenii mici
întrebările mari
redevin mări?

Omul ce şade
mulţumit cu puţin
e tot omul de ieri
ce-alerga jinduind?

Omul ce arde
pentru atât de puţin
e tot omul de mâine
ce l-aşteaptă senin?

 

...citește mai departe ↑

Înveleşte-mi inima cu o câmpie

Intră în casa ei ca şi în a ta,
lasă-ţi cheile la intrare,
pantofii la fel,
lasă-ţi haina mai mare
pe ascunsul cuier.

Sunt aici, în camera unde
bate aritmia sonor
ascult-o, urmeaz-o şi vino
în colţul cu roşu decor.

Înveleşte-mi inima cu o câmpie
cu valuri domoale de verde
abia la orizont pune-i munte
spre care să plece, să plece…

Mai rămâi o clipă, te uită
cum omul dispare ca umbra
cum toate-s la loc, vremuite
doar cheile-s mai puţine cu una.

...citește mai departe ↑

Limpeziri de toamnă

Bucegi. Toamna in padurea de brad

Îmi spun că nu-i un semn în norii ce trec
că nici o grabă nu mai e în frunza ce-a căzut
că sunt un martor anonim din anonimii ce-au trecut
prin toamnă ca un nasture-atârnând la un palton defect.

Dar nu-i aşa.

Semnele sunt de când lumea, oamenii nu.
Pe când ceaţa urcă, ploaia coboară
păsările mici ciugulesc doar prin iarbă
păsările mari doar prin înalturi zboară.

Indiferenţa e o artă
în lumea privitorului ce-i pasă.

...citește mai departe ↑

0 şi 1 minut

E zero şi-un minut, iar,

tu cânţi la pian după o zi banal de lungă pe care am şi uitat-o cumva;

Şşş! E miezul nopţii şi…

(rostesc tot mai încet) ne dorm vecinii…

Ce bine că nu mă auzi şi mă prefac că-mi văd de-ale mele.

E zero şi-un minut

şi mi-eşti mai drag ca niciodată.

Privirea-ţi şi tâmpla sunt atât de concentrate încât

parcă şi mângâierea mea din priviri ţi le tulbură…

Mai bine umblu cu cele mai uşoare priviri pe care le am.

Şi nu pot. E-o luptă între tine şi fiecare clapă – aşa vă simt, aşa vă ascult,

o luptă pretenţioasă între auz şi răbdare,

o luptă între voi căci eu ştiu câtă muzică mi-ai adus în casă

şi de vei întreba îţi place? îţi voi răspunde prea simplu că da…

E zero şi-un minut,

acelaşi minut

în care cu tot timpul din mine te-ascult.

...citește mai departe ↑