meet the sun
Uneori simt atât de mult încât cuvintele îmi sunt versuri. Uneori le și scriu.
Cum se rupe șiragul
așa simt că mă împrăștii de la gâtul zilei;
mărgelele din mine se rostogolesc sub frunze,
descriu cărări în nisip,
țopăie unu-doi-trei,
o iau la vale accelerând în obstacole,
în timp ce altele rămân pe ața coaptă
cu spații între ele de parcă ar forma cuvinte
pe care nu am curajul să le citesc:
dacă aflu ceva atât de banal despre mine
încât trag de un capăt și mă destram pentru totdeauna?
Există o rețea unde nimeni nu pune selfie-uri și nu scrie texte,
acolo oamenii care au iubit cândva își lasă privirile goale pe niște pereți
Vine un moment când se termină facebook-ul
când se termină promoțiile
când titlurile noi sunt știri vechi
când se termină cafeaua
iar tu n-ai găsit ce căutai
sau pe cine căutai
e una dintre acele zile când diferența dintre cine și ce nu ți-e clară.
Încă nu ploua
și nu-mi trebuia adăpost
când am priponit timpul
(că mă grăbea îmbătrânirea de pe o zi pe alta
când minutul adună ore uitând să clipești).
Nu întâmplător am priponit timpul,
sub un tei înflorit
până a început să toarne
din ceainicul cerului
în ceașca frunzelor,
potopul
picurându-mă cu ceai.
florile deschid
șoaptele primăverii
din nodul ierbii