August mi-a trezit tot felul de nostalgii, septembrie m-a găsit tăcută. Uneori simt că stau la marginea propriei vieţi ca la marginea unui lan. Poate că e timpul să culeg şi să pregătesc pământul pentru o nouă însămânţare. Privesc lanul şi mi-e tare greu să decid dacă e într-adevăr vremea culesului. Strâng între degete roadele, le gust, privesc soarele cum e tot mai roşu în asfinţit. Apoi îmi dau seama că nu doar eu îmbătrânesc. Asta mă doare cel mai tare.
Pe o foaie am găsit scrise dezordonat cu pixul câteva rânduri. Aveau formă de vers – mereu mi-a plăcut să scriu pe întuneric, neputând arunca un ochi pe cele deja scrise. Regăsesc în lumina zilei intonaţia aceea de dinăuntrul meu, dar nu şi vibraţia care s-a dus odată cu frigul şi somnul.
Peste vârfurile negre şi răsucite ale viței de vie,
prin silueta mărului de la poartă
(mereu ciuntit din calea cablurilor de curent
ori cocoşat de roade)
chiar și peste conturul îndepărtat al pădurii
doar greierii se aud.
Zbaterea miilor de aripi e ca un cânt,
ca un fel de monolog haotic
pe mii de voci nevăzute
de care prea rar am parte.
De o noapte ca aceasta –
prea rar am parte. Oftez.
Regina nopţii nebuneşte miroase.
Ce calmă e noaptea şi cum mai miroase!
Stau între două jumătăți de prispă –
una veche de lemn
arsă de soare, scornită de furnici,
bătrână cât casa
(pe ea mă jucam de-a echilibrul
când mamaia era cu treburi
şi n-avea timp să mă vadă);
alta nouă din ciment și piatră
pe care amintirile mele
nu au mai avut nici vreme, nici loc.
(când odăile mor sub un var nou,
prispa şi pragul îţi mai aduc aminte
de cei ce n-au rămas)
Scriu aceste rânduri
ce doar pentru mine au sens,
fără rime şi ritm
ca şi timpul ce-a tot trecut;
Într-o clipă ca asta
tot ce-i al meu stă pe prispă cu mine.
Stau ascunsă, tăcută,
trecută de miezul nopții.
Da, asta e Claudia care imi place 🙂
Uita-te inlauntrul sufletului, iti va arata calea cea buna.
Fa ce simti ca-i mai bine.
Esti abia in mijlocul primaverii … deci sadeste acum sa culegi la toamna si sa te bucuri la iarna.
Curaj 🙂
@Mike: tac eu cat tac si apoi ma dezlantui si recuperez… ce-i drept e cam suspect chiar si pentru mine sa alatur „claudia” si „tacere”…
@Alin: e un moment delicat asta al culesului, intotdeauna m-a speriat. Un cules timpuriu va strica roadele si nu vor avea gustul lor deplin, un cules tarziu le va face sa se imprastie sau sa-si piarda savoarea inainte de a fi gustate…
Curaj am, drama vine tocmai din dramuirea lui.
Vibrația de care spui e unică, o simți doar atunci când se naște poezia în tine. Tocmai aici e frumusețea, crezi că ai putea-o ghida să sune cum ”ar trebui”, însă în final sună așa cum știe ea mai bine, de parcă ar fi o harpă, iar mâna ta doar ar atinge corzile potrivite cât să cânte. Eu i-am ”auzit” notele. Și îi simt și parfumul, miroase a lemn de cerdac, greșesc?
Cred că ar merge pusă pe muzică.
Pe muzica greierilor si-a cositorilor, da 🙂
In noaptea aia pe prispa clipa era o poezie ca o bula mare in care eu stateam inauntru si contemplam. Desigur, a doua zi pasisem afara din bula, dar odata ce ai fost inauntrul ei, o parte din tine continua sa ramana…
Toate la timpul lor- atat in viata cat si la camp. Ajungi sa simti cand este momentul sa culegi roadele- atat in viata cat si la camp. Iar momentul schimbarii vine de la sine, natural…. Totul este sa ai incredere in tine pentru a fi fericita.( este valabil si pentru mine, trebuie sa-mi repet)
Te imbratisez cu drag
Dana draga, iti repeti tie repetandu-mi de fapt si mie 🙂
Vezi, de-asta sunt buni prieteni, ca-si repeta cu rabdare si incredere chiar si atunci cand e simplu ce e de facut.
Multumesc, te imbratisez >:D<