Copacii cresc. Asta e unul dintre lucrurile sigure de pe lumea asta.
Padurea nu neaparat. Asta e unul dintre lucrurile care ma intristeaza. Vad in fiecare zi copaci fara padure si culmea, si invers: padure fara copaci…
Copacii cresc. Am lasat in urma mea hatis si acum e padure, mesteacanul meu firav e acum COPAC in toata firea. Cand l-am cunoscut era cel mai frumos si mai fragil lucru pe care-l vazusem pana atunci. In mijlocul unei poienite, pe o culme de deal, unde vantul sufla mai mereu cu putere, unde mai mereu se gasesc doi-trei in trecere, vite sau oameni, cam toti cu intentii care mai de care mai nejustificate. Firav, nici floare, nici trunchi puternic, nici cu spini.
Cand l-am cunoscut, era singur acolo in mijlocul campului. Cred ca si eu eram. De cele mai multe ori stateam jos minute bune, poate chiar ore si priveam muntii in departare. Doar varfurile lor albe se vedeau cand cerul era senin ca lacrima. Priveam muntii albi printre crengile lui firave si albe, printre frunzulitele negricioase ce se lasau rasucite de vant in fel si chip. Nu facea umbra si nu-i cautam umbra nici in zilele cele mai fierbinti. Alteori veneam de departe pret de o clipa sa-l vad, sa ma asigur ca mai e si ca nimeni nu i-a rupt vreo creanga din rautate. De foarte multe ori eram cu bunicul si ma rugam de el sa nu mancam pana nu ajungem acolo si doar acolo, la mesteacan.
Cand mi-amintesc asta simt si vad instantaneu in fata ochiilor cum desfaceam hartia de ziar unde descopeream parca pentru prima oara, desi eu impachetasem, painea, branza, sunca, ceapa crapata in patru printre feliile careia sarea se topise deja. Era o traditie sa mancam asa, noi doi, in liniste, impartind totul frateste ca doi oameni mari. Dupa care bunicul se intindea pe iarba sa se odihneasca, iar eu mai trageam o tura sa vad ce-a mai aparut nou…
Mesteacanul meu s-a nascut intr-un pamant sterp, unde iarba creste rar, iar tufisurile de mure sunt mai mereu galbene si neroditoare. Nu stiu de unde a adus vantul semintele pentru ca mesteceni pe-acolo nu s-au mai vazut…
A crescut timid – in fiecare an cativa centimentri parca, prea putin pentru cate avea de indurat acolo pe culmea dealului. M-am gandit mereu ca era prea subtire ca sa satisfaca nevoile cuiva venit dupa lemne la padure, ca separarea lui de padure il face vulnerabil si-l fereste totodata sau ca frunzele lui sunt prea amare ca sa fie gustat de vreo vietate flamanda.
Cand l-am vazut ultima data, mi-e si rusine sa socotesc, dar cred ca sunt peste 7 ani de-atunci, se inaltase. Subtire, la fel de firav, iar coaja lui alba mult mai frumos conturata ridica drept in cer parca, coloane de lumini. Pe albastrul cerului, se pictasera pentru mine cateva brate cu care sa imbratisezi fericirea…
In 20 aprilie 2009 ne-am revazut. Am avut surpriza unui copac inalt si sigur. Nu-mi venea sa cred ca e atat de frumos si de puternic. In jurul lui, nici pamantul n-a ramas indiferent. Tulpini dese de pluti si tufisuri avide de putina umbra si-au gasit locul si l-au inconjurat ca pe-un rege. Mi-am facut loc cu greu s-ajung langa el, sa-l ating, sa-l imbratisez…
A fost acolo cand eu si bunicul dadeam culoare copilariei mele, cand cerul si norii ma lasau sa vad muntii, cand adolescenta incarcata de framantari si singuratate ma purta in fata lui ca in fata unui prieten… Noi doi, mi se parea atunci, ca suntem la fel: doi visatori, doi rataciti in locuri sterpe de pe meleaguri straine, doi singuratici. Numai ca seceta si vanturile ne-au facut mai puternici!
Astazi noi doi suntem la fel. Si deasupra noastra, cat cuprinde, Cerul…
Mesteacan alb, in infinit
o scara ai trasat,
din coaja ta
infinite lumini s-au desprins,
infinite clipe s-au topit
in golurile reintoarcerii
in inocenta,
la suspinul cel dulce,
al sarutului tau –
copilarie…
(februarie 1998)
Update. Pe la început de ani 2020+ acest mesteacăn nu mai e. Mărăcinii s-au înălțat acoperindu-i tăierea sau căderea lui. De fiecare dată când ajung acolo, îl caut cu privirea.