Mainile mele
In mainile tale
Impreuna
Dincolo
si dincoace
de Viata si de Moarte.
Cred ca asa scriam o data, in tineretea aia adevarata. Cand credeam ca dragostea va veni si mi-o imaginam venind. Inchideam ochii inchipuind-o. Mi-era teama. Dar teama e pentru mine izvor de curaj nebunesc. Sub pleoape insa izbucneau vulcani si lava se scurgea pe mii de carari. Cenusa umplea aerul. Redeschideam ochii in lumea de dinainte. Eu niciodata aceeasi. N-am inteles niciodata de ce eu puteam sa-mi imaginez ca zbor si ca in visele mele cu ochii deschisi chiar ma inaltam de la pamant. Chiar vedeam padurea si satul din inaltul cerului. Ceilalti copii dadeau din umeri. Cica ei nu zburau, nu…
Acum.
Ma tot intreb. Ale cui maini erau acelea? Ce stiam eu despre doua maini. Despre degetele care se trec unele printre altele? Despre unghiile care pot intra adanc in podul palmei, care pot simti pulsul si venele si tremurul si vibratiile… Aveam atat de putini ani si atat de straina de lume. Si lumea atat de straina si ea. Imi trimitea cate-un semn din cand in cand. Asa stiam ca ce exista in mine e real si ca ma aflu doar in locul nepotrivit.
Atunci.
Eram ca si acum. Nu s-a schimbat nimic. Energie, explozie, durere metamorfozata in alergare si zambet. Ce stii tu??! Daca te uiti in ochii mei… dar nu mai zic, c-am mai zis-o. In ochii mei e zambetul ala adevarat. Daca ei sunt plini de culoare e pentru ca nu mai contez eu ci Viata din jurul meu. Ma completez furand din voi ceilalti. Cateodata trebuie sa refac tot Intregul ca pe-un puzzle.
Maine.
Stiu ce va fi maine. Ar fi rusinos din partea mea sa nu stiu. Dar mai stiu si ca nu voi controla nimic. Dimpotriva. Voi starni furtuni si vulcani, voi arunca cenusa peste lumini si carari. Voi trai fiecare secunda ca pe-un zbor speriat de fragilitatea aripilor. Ale cui ar putea fi mainile? Ale cui?
Nimic.
Nu ma mai mira. In cautarile mele am inteles ca ceva ma urmareste. De care nu pot scapa. Are mereu alt chip, alta voce, apare de unde nu ma astept. De-asta nu cred ca sunt coincidente ci semne ca nu m-a parasit niciodata.
Intr-o zi.
Conturul se va ridica din roca topita si va prinde viata sub norii de cenusa. Si mainile acelea doua nu vor mai fi nevazute si nici ochii mei nu se vor mai inchide. Va fi un zbor adevarat. Dar cand? cat? pana cand?
Tu, aripa mea stanga
Eu, aripa ta dreapta
De ne vom inalta
Sa-mi pastrezi strans mana
intr-a ta.
Doua maini in taina s-au intalnit
[…]Inima e doar una si e de ajuns
Pentru-amandoi… 🙂
Of… m-ati emotionat ca de obicei :”>
O sa va multumesc intr-o zi pentru toate.
Trebuie sa reiau ultima strofa…
Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
In ochii tai cu luna mă rasfrang
… si ai putea, uitand, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng
Doar mana stanga 😉
„Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea să-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.
Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei
si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.
Eu te privesc în ochi si-n jur să sterg copacii
In ochii tai cu luna mă rasfrang
… si ai putea, uitand, să ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng.”
––––Nichita Stănescu [Lună în câmp ]