Rămâi deoparte
cât ţin în palmele căuş seminţe.
Nu vreau să mă tenteze vreo îmbrăţişare
şi ele să-mi scape în nisipul din care
doar cochiliile morminte mai răsar.
Rămâi aproape,
dar aşează-te în bătaia vântului
nu vreau să mi le ia şi să le ducă
unde nici el nu ştie…
unde lumea e încă neîncepută.
Iar când le voi îngropa,
să nu te uiţi!
Astfel nu vei şti niciodată
care iarbă înaltă
amintirea îmi poartă.
Nu SE MINTE intr-o asemenea situatie.
CA REzultat, in urma parcurgerii randurilor, spun doar atat:
Superbe versuri!
Claudiu, daca stiam iti subliniam mai multe cuvinte 🙂
Iti multumesc pentru fidelitatea cu care imi citesti randurile (asta ca sa iti raspund si pentru Captivitate), dar si pentru observatia pe care mi-ai trimis-o si de la care sper sa nu te abtii nici pe viitor.