Ea îmi scrie fraze atât de lungi
încât nici în gând nu le pot citi dintr-o răsuflare
(și-mi mai cere s-o fac cu glas tare).
Ea oftează adânc, din senin
doar pentru că și-a amintit de-un oftat
(privindu-mă ca pe-un vinovat).
Ea îmi spune te iubesc când sunt aproape-adormit
ca să fie sigură că uit până dimineața.
Ea îmi tot scrie versuri albe
despre cum eu nu-i înțeleg versurile fără rimă
(metaforele sunt de vină).
Ea, când spunem deodată același cuvânt,
râde victorioasă: vezi? ni se întâmplă încă!
Ea, desigur… ea nu știe
cum o privesc când doarme,
cum o privesc când îmi scrie.
Interesante versuri !…Go on !…
Ea nu trebuie sa stie, simte. Curgatoare randuri, ma incanta asa mult sa te „aud” poezind.