vei ştii tu oare ce-am şoptit
cu buzele ascunse-n părul tău
şi cum, ucise, cuvintele nu mor
rugându-mă să le ucid din nou?
vei ştii tu oare cum prin somn
ţi-aud alinturile dulci
şi lăcrimez şi dorm visând
sub braţul-pernă ce mi-l culci?
vei ştii tu oare când tăcut
în ochii tăi ard verzi lumini
ce cu blândeţe-mi izbăvesc
rănile vechi de lungii spini?
că-n lumea ta învăţ să tac,
să mângâi, să doresc, să am
să plămădesc păduri de vise
din ocrotirea unui ram?
vei ştii tu oare câte naşti
când mă deschizi fără de cheie
când simt din taina ce-o trăim
cum înfloresc ca o femeie?
__________________________
ca replică unui prag de iarnă
altă poveste c-un băiat şi-o fată
Superba, frumoasa, minunata, potrivire perfecta, incantare deplina.
Multumesc, pentru ca mi-ai oferit ocazia sa citesc ceva captivant.
P.S. Sper ca s-au auzit aplauzele pana la tine.
Sublimul si-a aflat odihna in randurile tale. Tare m-am bucurat sa mai gasesc inca o poezie scrisa de tine…
@Claudiu: s-au auzit, mereu se aud! Multumesc.
@Sonia: se pare ca tema e… inepuizabila. Stie Mircea ce stie de ne-a dat-o tocmai pe asta. Multumesc pentru cuvintele atat de magulitoare.
Superba poezie Claudia! Pe cand un volum de versuri?
@Nea Costache: multumesc. Nu stiu daca voi publica vreodata altfel decat pe blog. Mai am mult pana departe, pana la adevarata poezie