Autobiografică

Am cântat pe deal cât mă ținea gura,
pe sub rară de salcâm și albă de plută,
spinilor de pe rugi am cântat
și crăpăturilor pământului,
potecilor de nisip, malurilor de humă,
satului ce rămânea în urmă.

Am cântat pe deal cât mă ținea gura,
la culmea culmilor urcând,
cerului ăl mai de sus i-am cântat,
pădurilor unde voiam să fug,
după ce voi fi rămas fără glas și rimă
ca satul ce-mi apunea în urmă.

Am cântat pe deal cât mă ținea gura,
verilor cu mure și fragi,
leoarcă prin toamne tot mai pustii,
însingurării ce creștea în fiecare martie;
fiecare zi avea un cântec al ei,
fiecare vecin mă știa – nu mai asculta:
eu, nepoata Lucichii, de-i plăcea cartea.

Am cântat pe deal cât mă ținea gura,
căci așa devenea al meu,
îl împărățeam, îl alergam liberă;
zi lumină i-am cântat,
zi de sărbătoare și zi de muncă,
până când întunericul
mă întorcea în sat
și redeveneam aproape mută,
închizând una câte una,
în urmă-mi toate porțile.


Text în completare, Pe când se cânta pe dealuri

4 Comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.