Setea unui orb

N-am pofta de scris. N-am nici o idee, nici macar de autobuz intesat. Scriu din superstitie. Nu prea le am eu cu astea, dar scriu de frica, in convingerea ca maine va fi bine daca azi scriu aici gandind rau. Asa functioneaza meetsunu’ meu, pe invers. Ce e frica? E o forma in care te parasesti ca sa te poti vedea mai in voie de la departare…

...citește mai departe ↑

Agonia sau Carabusul de mai

Traieste prea putin pentru cat de mult ar trebui s-o faca. Inofensiv, cu picioruse moi si catifelate este simbolul unei primaveri ajunse la maturitate. Moartea lui e urata (se zbate pana la ultima suflare intors pe spate nemaiputand sa revina la pozitia care sa-i permita sa zboare) si poate de-asta ma impresioneaza atat de mult. Mi-amintesc ca odata, sub un ulm- unul dintre copacii lui preferati, erau cativa zeci ce se zbateau astfel. Mi s-a parut ca vad un cimitir viu si oricat incercam sa-i intorc pe piciorusele lor faceau cativa pasi ametiti prin iarba si iarasi se intorceau la agonia lor. I-am lasat acolo intelegand ca probabil ei sunt fericiti: au asigurat viitorul si existenta lor si-a implinit rostul.

...citește mai departe ↑