meet the sun
Nu ştiu cum se face, dar cum de-am zis că nu scriu nimic despre retrospectiva anului ce tocmai a trecut (într-un comentariu la postarea lui Mike 2012 pe scurt), dau peste postarea în care îmi stabileam visele şi ambiţiile lui 2012. Cum mă uit eu pe listă observ cu încântare la început şi cu ceva tristeţe mai pe urmă că dintre modestele mele obiective unele s-au împlinit, altele nici pe aproape.
Nu sunt eu omul care să facă planuri şi să le afirme în gura mare. Şi nu orice planuri, ci exact acelea care urmează calapodul „mi-am dorit dintotdeauna să”.
Nu cred în superstiţia aceea că dacă spui ce-ai de gând să faci, nu-ţi mai iese – cred că de-asta afli de la cei mai mulţi ce-au făcut doar după, nu şi în faza de intenţie – dar cred în teama omului de a visa, de a îndrăzni. Ei bine, eu mă aflu la gestionat capitolul teamă, asta şi pentru că ştiu din ce material sunt făcută, câtă ambiţie am şi câtă voinţă n-am…
Aşa că, fără prea multă vorbărie, anul acesta am de gând să…
Împachetând (din nou…) mă gândeam la o grămadă de lucruri pe care le voi face după ce-o să mă întorc. Știu, nici n-am plecat încă. Vor exista desigur temeri, doruri, stresuri, dar și vise, iar lupta pentru echilibru se va da în fiecare dimineață și în fiecare seară. Și totuși, dincolo de toate victoriile și înfrângerile sunt visele. Fără ele m-aș simți nesigură, singură. Cu ele simt că timpul trece așa cum îmi doresc eu și nu doar… trece.
E încă proaspătă experienţa de la maraton, şi mai proaspătă cea de la tura de bicicletă de aseară şi citind tot felul de jurnale de călătorie pe net (drumeţie, bicicletă, alpinism) m-am simţit încolţită de conturarea propriilor vise.
Poate vă aşteptaţi la ceva măreţ, însă eu, parcă pentru prima oară împăcată cu mine însumi, nu-mi doresc decât să fac cât mai multe lucruri, cât mai diverse, fără a atinge performanţe, fără a căuta să depăşesc neaparat nu ştiu ce limite, fără a dori să impresionez, să frapez, să strâng lauri. Cu alte cuvinte, să fac lucrurile care-mi plac fără a le transforma în ambiţii.
Cam tot ce visez e însă legat de munte şi lista e cât se poate de simplă (trăirile o vor face însă deloc banală)…
Luella nu e deloc fata rea. E o visatoare, o fabrica de vise! Tocmai de aceea cand simt racoarea aerului infiorat de ploaie, nu-i inchid fereastra ci ridic cearsaful sa-i fac putinul loc de care are nevoie.