meet the sun
Septembrie e luna în care au venit prietenii. Trei zile de care nu mă pot văita că au trecut prea repede, sentimentul dominant fiind de recunoștință și așa vreau să rămână. Septembrie e luna în care, trecându-mi-se pragul, a devenit mai suportabil spațiul acesta unde frământările fără cap și coadă se trezesc înaintea mea și se culcă după mine. Au fost aici, iar dacă ei au fost aici, poate nu sunt nici eu chiar atât de departe…
Deschid geamul să intre și aer rece, nu doar soarele. O muscă aterizează pe pervaz și o pocnesc instinctiv, norocul ei că pe drumul caftelii am realizat că nu e nevoie să fac asta cu atâta intensitate, astfel că musca a încasat-o pe jumătate și e încă vie. Un bobârnac bine plasat o trimite de unde a venit și, mioapă fiind, nu vă pot garanta că și-a făcut din cădere rampă de lansare sau doar s-a prăbușit în zăpada îngălbenită de pipi canin din jurul blocului.
Cândva credeam că miopie e un cuvânt frumos, de roman (vezi Eliade), furam ochelarii mamei sau ai maiei spre a-mi dau ocheade intelectuale în vreo oglindă, ca mai apoi să aflu, că preţ de câteva luni blurul îmi fură viaţa, iar miopia se reduce cinic la minusuri scrise cu + …