meet the sun
Dupa doua zile de sarbatorit Craciunul cu tuica fiarta, caltabosi, sarmale si piftie, fripturi proaspete de porc si carnati drese cu muraturi si vin rosu (sper ca nu v-am facut pofta prea tare) adica mese zdravan de copioase strecurate printre episoade adanci de somn la caldura sanatoasa a sobei, m-am trezit in a treia dimineata brusc, de parca mi-as fi planificat in exact acea clipa refacerea lumii.
Totul incepe cu o gara, cu o cafea intentionat amara, un chiosc de unde mai poti cumpara Romania Literara, cu o lectura buna in tren depasind bariera discutiilor ocazionale si insotindu-ne doar de muzica sacadata si-n surdina a metalului greu ciupind sinele…
A fotografia fluturi inseamna a deveni una cu iarba, cu vantul, a astepta, a rabda, a pluti chiar, a ramane suspendat, a-ti uita propriile dureri, junghiuri, a-ti urca tremurul la cote paradoxale, inseamna a observa lumea intr-atat de in amanunt incat spectacolul devine incredibil si greu de urmarit, ca o piesa in cinci acte toate jucate deodata, ca o furtuna de emotii, de uimire, de cunoastere si toate astea intr-o nemiscare perfecta si falsa caci te-apropii milimetric si te-apropii, iar momentul in care il prinzi acolo nu e nici pe departe cel final… fotografia e doar un moment, o milisecunda din intalnirea voastra, restul e o stare, o beatitudine pentru ca ramai si observi in continuare miracolul vietii, culorile ei, iti simti respiratia si ti-o simte si el pe aripile-i firave si nu zboara. Ramane cu tine intr-o clipa unica ce nu mai are dimensiune, intr-un timp nemasurabil – tot numai al tau!
Mai pe seara voi lua-o incetisor spre deal. Sper sa nu ma mai supere genuchii prea tare ca am si eu ritualul meu, adica o tura completa pana sus, pe langa fantana de sub nuci, pe potecile de nisip auriu, prin poiana spre culme, apoi pe drumul culmii pana la mesteacanul meu si intoarcere pe deasupra casei lui frate-miu. Vor fi opriri dese sau chiar foarte dese, culinare, mai intai in livada pe la pruni si meri, apoi tufisurile cu mure, apoi parul timpuriu din via vecinilor si tot asa.Voi face poze la apus. Voi alerga putin cat sa simt vantul prin plete, viteza cu care te deplasezi de unul singur, sa simt pamantul sub picioare si iarba infasurandu-se pe glezne si apoi ma voi odihni in iarba intr-o liniste smintita de cantecul greierilor si acoperita doar de cerul albastru-ntunecat al inserarii.
As putea incepe o poveste pe care o spuneam de multe ori cand era mica. Eu – bunicului care nu putea sa adoarma