Bike-Concediu IV. Şopotu Nou-Moldova Nouă. Drumul oaselor
O zi lunga si grea, singura zi exclusiv pe forestier si numa’ 40km impartiti in mod egal intre urcare si coborare. N-o să uit prea curand caci seara am fost mai franta ca niciodata 😀
Articole cu tag-ul: viata la tara
Jurnale de munte și călătorie, colecție de flori pe culori, versuri, povești reale sau închipuite. Un blog despre oameni și frumusețea lumii.
Bike-Concediu III. Herculane-Şopotu Nou. Banatul rural ne încântă
Ziua a treia ne-a dus intr-un Banat rural cu oameni harnici si peisaje armonioase, de tara. O zi lunga ca numar de km, dar foarte frumoasa peisagistic.
Bunarul
Apa făcea un mic val ce sărea şi-nafară udându-mă pe tricou, dar era potrivit de rece şi bună cum parcă nici o altă apă nu e. Abia atunci îmi relaxam mâna de pe mânerul roţii, aveam impremeuri roşii pe degete de la atâta strânsoare şi o întindeam spre capacul de lemn împins peste cealaltă jumătate a gurii bunarului spre a-l trage înapoi şi a acoperi la loc gura aceea neagră de răcoare unde apa încă mai plescăia în adâncuri.
Toamnă. Timp. Tehomir
toamna înseamnă struguri printre frunze arămii, trandafiri trişti, tufănici vesele sau oameni ce-şi încheie socotelile cu vara; toamna mai poate însemna roade coapte strânse laolaltă de toate formele şi mărimile, dar şi miracole de prun înflorit, contraste ce ne pun pe gânduri sau pilda unor flori pe care anotimpul rece şi bruma nu le opresc să înflorească până la ultimul boboc şi peste toate, dar nu ultimul, timpul ce ne priveşte din colţul său prăfuit de pod, unde lutul capătă încă forme rotunde şi amintiri ale oamenilor ce nu mai sunt…
Miezul nopții
Pe o foaie am găsit scrise dezordonat cu pixul câteva rânduri. Aveau formă de vers – mereu mi-a plăcut să scriu pe întuneric, neputând arunca un ochi pe cele deja scrise. Regăsesc în lumina zilei intonaţia aceea de dinăuntrul meu, dar nu şi vibraţia care s-a dus odată cu frigul şi somnul.
Stau între două jumătăți de prispă –
una veche de lemn
arsă de soare, scornită de furnici,
bătrână cât casa
(pe ea mă jucam de-a echilibrul
când mamaia era cu treburi
şi n-avea timp să mă vadă);
alta nouă din ciment și piatră
pe care amintirile mele
nu au mai avut nici vreme, nici loc.