Sărăcia care vinde, domnilor fotografi
A devenit o modă fotografierea săracilor. Nu că n-ar fi fost dintotdeauna. Mai nou, se adună o ceată înarmată cu DSLR-uri, i se dă un nume pompos – gen workshop și se pleacă la vânătoare de sărmani. Cu cât e casa mai mică, curtea o harababură, țâncii murdari și pe jumătate goi cu atât crește tensiunea arterială în sângele hartistului avid de cadre în care realitatea vieții să zdrobească sufletul privitorului.
Dacă te uiți la aceste fotografii și ai fost măcar o dată în viața ta într-o casă vai de mama ei, primul lucru care te izbește e prelucrarea de după. Cum de ies hainele alea murdare și de căpătat atât de colorate? De unde ies pereții ca aranjați pentru un decor de studio? De unde cămăruța aia în care locuiesc șapte oameni din diferite generații începe să capete un aspect boem de oftează oamenii prin comentarii ”o, ce viață simplă!”? Spune-ți voi domnilor artiști, de unde dacă în realitate nu e??! Mergeți cu poza voastră prelucrată peste o lună și vedeți dacă și-o mai recunoaște omul propria magherniță?
Nu zic, sunt oameni-fotografi care pun suflet în aceste întâlniri și poate și lasă o parte din el pe acolo, dar când te duci tu gloată la workshop înarmată până în dinți cu scule care valorează cât tot satul, când scormonești cu privirea pe uliță subiectul și el apare naiv și se crede mândru că doar o venit să-l pozeze ditamai armata de domni de la oraș, spune tu gloată dacă nu practici un fel de zoo-turism??!
Toată lumea îți spune că în Montreal iarna e lungă. Normal că tu speri să nimerești un an bun în care sfârșitul de martie să plesnească mugurii pe crengi. Aici însă până și copacii știu că 1 aprilie e ziua păcălelilor și nu se lasă amăgiți de unele zile cu soare și cu zece grade.