meet the sun
Burnițează și sunt patru grade, astfel că imediat observ că M nu are căciula pe cap, șuvițele ieșind de pe sub glugă. O întreb și-mi spune că a pus-o în rucsac, ca să nu o uite la E. Bun argumentul, adresa e aproape, n-are sens să insist. Ne apropiem de casa colegei și e momentul să le las să meargă singure, lucru pe care abia îl așteaptă, vizibil, nu e nevoie să fie adolescente ca să se bucure că scapă de părinți (și au abia șapte ani).
Iunie a fost luna teilor și-a trandafirilor. Tot orașul a mirosit a ceainărie sau a parfumerie, depinde pe lângă ce-am trecut, uneori ambele concomitent. Iunie a fost luna fără ploi, cele câteva mici excepții pot fi omise, iar mini seceta se vede în culoarea gălbuie a câmpurilor și în pâraiele și canalele aproape secate.
Eu mi-am continuat alergările, am gătat planul de antrenament de care tot scriu din februarie încoace și am trecut linia de finiș în top zece la cele două concursuri mult așteptate. Simt că s-a încheiat o etapă și că trebuie să mă pregătesc pentru următoarea. Vacanța va fi numai bună pentru căutat idei.
O nouă postare mai mult despre alergare și mi se pare normal să vă anunț încă de la început tema, că poate nu sunteți pasionați. Dar pozele sunt multe, cum v-am obișnuit, dacă aveți chef de vizitat virtual plaiurile elvețiene obișnuite, nu acelea la care se merge țintă în concediu. Titlul conține o bucurie, dar și o mirare, căci și aici, ca și acasă, a venit brusc vara după un val de ploi și frig. Ieeei!
Totodată, vreau să mulțumesc celor care s-au abonat între timp și celor care mi-au trimis mesaje sau feedback. Știu că un blog e fix ca o picătură în oceanul „social media”, se pierde, nu se vede, nu are impact etc., însă e pasiunea mea și totodată crezul meu că fiecare suntem croiți pentru un anume tip de creativitate pe care, din motiv de evoluție, bănuiesc, simțim neapărat să o dăm mai departe. Poate chiar acesta e mesajul meu cu scrisul, cu alergarea, cu florile: e important să ai pasiuni. Nu trebuie să fii primul, cel mai cunoscut, mai talentat etc., ci să-ți fie bine făcând asta și să transmiți genul ăsta de energie și celor din jur.
De când mi-a scris Mike că a făcut rezervare la un zbor spre Memmingen, în Elveția a fost numai soare, mi-au fost indiferente ploile sau temperaturile scăzute ale dimineților. Zilele bune au devenit și mai bune, iar cele rele suportabile, numa’ bune de ignorat ca toanele unui copil răsfățat în afara orelor de liniște în bloc. Nici acum nu-mi vine a crede că am locuit o săptămână cu prietenii mei – jumătatea de familie din Brașov, că ne-am bucurat unii de alții și nu ne-am despărțit cu inimă grea, ci cu speranță, cu recunoștință. Ne vom vedea mai rar, știm, dar întotdeauna vom fi acasă când ne vom așeza în jurul aceleiași mese.
E luni dimineața și trotuarele care duc spre centru sunt pline de bucăți mici, colorate, de hârtie. În iarbă sunt doze de bere, mai încolo cioburile unei sticle, pe malul pârâului șervelele și caserola unei înfulecări din mers. Mă apropii de centrul vechi și resturile petrecerii se îndesesc. E prima oară când văd orașul în asemenea hal de când locuiesc aici – deja două luni și zece zile. Din 24 februarie încoace e Fasnacht, carnavalul de dinaintea postului Paștelui, iar duminica a fost și ziua paradei care a mărit considerabil traficul și aglomerația orășelului cu 12.000 de suflete înregistrate la primărie.
Privesc spre răsărit și la 1700km în linie dreaptă de Altstätten, pe același continent, e Kievul, iar ucrainienii și-au apărat pentru încă o noapte orașul, țara, viața, libertatea, demnitatea. Străzile lor nu sunt pline de confetti, dar costumele le sunt, cel puțin în ochii occidentalilor, de super eroi.