meet the sun
Când eram mică sau încă mică (dacă merg cu anii până spre 18) obișnuiam să cânt pe dealuri. Și nu doar pe dealuri, începeam mai de jos de pe când urcam, de cum închideam și ultima poartă de la grădină și credeți-mă, grădinile din Gorj au o mulțime de porți. O parte din vecini au zis sigur că nu-s pe treaba mea, de fapt, prin glasul mamaiei aflam și mentalitatea generală: unde-i minte și prostie, prea multă matematică strică, când ‘om muri are cin’ ne jeli…
mă gândesc deseori la cum e alcătuită lumea asta, cum nu există noroc și ghinion, dar există hazard, întâmplare, loterie. dacă ar fi să definesc dumnezeul atunci tocmai prin asta l-aș defini, prin existența întâmplării. fără ea totul ar fi uniform, banal, doar reproducere și luptă pentru supraviețuire, doar evoluție unidimensională a speciei.
dar există întâmplarea. acea clipă când repeți rețeta a nu știu câta oară, când pui aparent aceleași ingrediente și când din cele șapte pâini scoase din cuptorul creației, una e diferită. c-așa a vrut ea, n-a fost în plan, un master-plan a născocit-o tocmai pentru a aminti cel mai uitat dintre adevăruri: unicitatea.
Mă mişc greu, mă trezesc greu, mă mobilizez greu şi-mi abandonez proiectele… uşor. Uneori nimic nu pare să se mai lege şi motivaţia dispare ca un fulg în palma caldă a lenii (dau vina pe lene pentru că are un nume). În momente din-astea îmi ascult propriile “sfaturi”, date de obicei altora…
Pun mult mai rar muzică pe blog, dar casa mea e mai mereu plină de muzică. Poate tocmai de asta.
Astazi, Johnny Cash si un gand: povara omului care este iubit este ca poate rani.
Intră în casa ei ca şi în a ta,
lasă-ţi cheile la intrare,
pantofii la fel,
lasă-ţi haina mai mare
pe ascunsul cuier.
Sunt aici, în camera unde
bate aritmia sonor
ascult-o, urmeaz-o şi vino
în colţul cu roşu decor.
Înveleşte-mi inima cu o câmpie
cu valuri domoale de verde
abia la orizont pune-i munte
spre care să plece, să plece…
Mai rămâi o clipă, te uită
cum omul dispare ca umbra
cum toate-s la loc, vremuite
doar cheile-s mai puţine cu una.
… dar nu pentru mult timp. Din experienţa numită zugrăvit şi care e abia la jumătate am înţeles o grămadă de chestii, dar cam toate se reduc la una singură: praful ucide. Orice, dintre care enumăr doar: chef, inspiraţie, calm, poftă de mâncare, dispoziţie de citit / stat pe internet (chiar şi asta!) / privit la tv (de parcă ar fi ceva de văzut…)
Mă uit la puful de plopi ce pluteşte ca-n basme şi dacă zugravii se grăbesc să închidă geamul să nu intre, mie-mi pare de o mie de ori mai acceptabil decât praful care deşi nu se vede zburând, ajunge peste tot, peste şi în toate.
Dacă 1 Mai a adus multora o ieşire de trei-patru zile, mie mi-a adus o reţinere la domiciliu plină de farmecul alb al molozului în deplin contrast cu verdele de afară. Cu alte cuvinte, sunt în concediu “de muncă” din proprie iniţiativă, nesilită de nimeni sau nimic, făcând chestia aia pe care măcar o dată în viaţă n-ai cum s-o mai fentezi: zugrăvitul.