meet the sun
…e bine că-i atâta soare și că nu-s două zile la fel, dar parcă mi-aș fi dorit o iarnă mai scurtă și mai intensă, mai dramatică, cu nămeți uriași, memorabili, că ăsta e locul potrivit în care să-ți dorești să se întâmple ca să vezi cum e…
N-am mai scris de multișor un buletin de impresii din Montreal, dar asta nu înseamnă că nu descopăr zilnic câte ceva nou. Dacă le las nescrise devin obișnuite, dacă le scriu măcar propag niște mirări mai departe…
în foarte multe locuri din oraș sunt amenajate spații de joacă cu apă. Părinții nu urlă disperați ”n-ai voie că răcești!” chiar dacă sunt un pic peste 20 de grade… Când sunt 30 intră toată lumea sub… duș
Incognito. Poate că nu vine cu alaiul cu care m-am obișnuit, poate are alte capricii cu toate că la adresă are trecută aceeași paralelă 45, poate că e doar o primăvară diferită, alt soi, alt sol, alta! Eu zic că a venit deja.
Își poartă încă paltonul că poate mai ninge, cizmele că poate mai plouă, eșarfa că poate vântul îi deranjează coafura, pălăria că poate soarele o s-o năucească brusc, iar pe sub palton o rochie ușoară și înflorată ca orice doamnă care se respectă. Vă spun eu că a venit căci o surprind deseori cum trece cochetă pe strada mea cu toate capriciile sale și oftez și oftează și alaiul de păsări și muguri ce stau ca pe ace pe pozițiile lui ”pe locuri, fiți gata, start”.
O mierlă curioasă mă-ntreba: vine, nu vine, știi ceva??!
Dar să revenim la relatări serioase cum ar fi justificarea titlului care probabil vă face poate curioși. Sau măcar un pic.
Artă stradală, autor colectiv, stâlp anonim: afișele ca hârtia pier, capsele rămân.
Până la îngroparea cablurilor, se folosesc încă stâlpi de lemn.
Un graffti dintre cele multe.
Viața în cartier decurge liniștită și uneori ca-n codru. Liniștită pentru că nu mă mai tulbură sirenele gâtuite ale pompierilor așa cum se întâmpla când locuiam în blocul de sticlă, traficul e aproape inexistent, ca-n codru pentru că păsările asigură triluri non-stop. Aș mai putea adauga și ca la mare căci pescărușii îmi amintesc mereu de ea.
O altă observație e că deși nu prea mai aud trenul (și-mi trece la 20m prin spatele casei de foarte multe ori pe zi provocând trepidații în toată casa asta de lemn) continui să aud toate ciripiturile și idilele păsărești ce se înfiripă acum în prag de primăvară. Concluzia e sănătoasă în felul ei: mă obișnuiesc cu ce-mi displace și nu mă obișnuiesc cu ce-mi place 🙂
Gunoiul e un subiect căruia nu îi acordăm, cred eu, importanța cuvenită. Dacă te gândești că un obiect X devine gunoi după ce îl folosim și nu mai avem nevoie de el atunci noi și acțiunea noastră suntem cei care transformă obiectul X în genericul gunoi. Viața gunoiului însă abia începe și în drumul său spre moarte (sau spre veșnica purtare în vânt pe câmpii…) uneori e norocos și se reîncarnează în obiecte. Cine îl face norocos? Păi tot noi, reciclând.
Am observat pe cât am putut până acum ce se întâmplă cu gunoiul în Montreal și de la o reciclare lejeră venită din spirit civic până la cumpărarea produselor făcute din materiale reciclate nu pare o cale prea lungă.
Veverița și captura dintr-un tomberon uitat deschis..
