Dulcea mea mare!
Am râs, am iubit, am ascultat, am stins un dor, am reaprins altul…
Am râs, am iubit, am ascultat, am stins un dor, am reaprins altul…
Clipa aceasta a existat
o secunda pana la primul val.
De m-as intoarce n-as mai gasi nimic,
dar pot pasi de-acum desculta fara sa strivesc ceva…
la o ora la care multi dorm si putini se odihnesc, eu evident fara somn, ma vad urmarita obsedant de o imagine…
o plaja, esti un castel de nisip, dar esti totusi un castel – ce naiba! un val mare care vine, tu il admiri, el te zboara, te imprastie, te matura, te risipeste in mare, tu inca in bratele lui, parte din val, te trezesti cu greu parasit in adancuri, te culegi strop cu strop si te aduni din nou pe aceeasi plaja, de data asta te reconstruiesti ca din piatra, devii piatra, un castel – ce naiba! privesti marea, nostalgic, astepti valul…
Au tacut gandurile si bine-au facut! M-au epuizat, m-au strivit, m-au consumat. Cand n-a mai ramas nimic, au plecat. Marea s-a linistit, corabiile plutesc usor, apusul va aduce o noapte senina si-un cer plin de stele. Sa plutim pierdute eu si barca mea… fara sa ma-ntreb care mal? care orizont? care speranta? Doar valurile sa se-auda incet imbratisandu-se…