A uita despre tine înseamnă a afla despre mine

Pe cât e de omeneşte să uiţi pe atât de inuman mă simt uitând.

Multe dintre cele uitate pot fi recuperate cumva, ca miile de versuri la un loc ale poeziile învăţate în şcoală de pildă, ce s-au dus, dar nu-i bai, de acea există cărţi. Dar am uitat şi irecuperabilul ce doar amintirile mai puteau salva şi cel mai de preţ bun pierdut sunt oamenii.

Că sunt prieteni buni ai unui segment de timp, colegi de şcoală, vecini, prezenţe fugare, dar marcante, toţi există acolo în căuşul aproape strâns al amintirii lor, cu un chip sau chiar cu o întreagă poveste, cu o frază pe care aş putea-o spune oricând despre ei, dar fără un nume.

...citește mai departe ↑

Eşti ca oricare

M-am trezit de dimineaţă înaintea alarmei, afară era ceaţă, ningea, caloriferul era rece, sub plapumă cald şi drag.

M-am trezit mai apoi, după alarmă, afară era lapoviţă, prin casă uşor întuneric, senzaţia de casă lungă dată de holuri şi alinierea uşilor îmi dă mereu un sentiment de tunel pe care trebuie să-l străbat din cuibul meu spre lume.

...citește mai departe ↑

neunde

Aproape de Varful Scara am gasit Piatra. Am luat-o cu mine. Am dus-o pe varf, am plimbat-o pe creasta, am coborat-o la vale. Am asezat-o langa mine cand m-am asezat, am ridicat-o cand am plecat. A impartasit degetele mele o data cu fiecare stransoare, cu fiecare sprijin, cu fiecare gest.

Am uitat-o langa Lacul Avrig. Eu nu uit. Mie mi se ia. Dinainte sa-mi apartina.

Era a muntelui. Trebuia sa ramana a lui.

Daca o vedeti veti stii ca ea e. O prisma perfecta cu bazele ascutite insa. Din piatra neagra. As putea-o desena, dar as fi stangace pe langa perfectiunea ei. E ca o stafeta. Cat sa poata fi cuprinsa de o palma mica.

A ramas langa lac, langa florile mov. Am trecut-o muntele. As fi dus-o in casa mea. Dar ea…

...citește mai departe ↑