Pe munții din Liechtenstein, creasta Drei Schwestern – Fürstensteig 

Nu știam mai nimic despre țara vecină în afară că e una dintre cele mai mici – unde să mai aibă loc și de munți?!? Mă atrăgea de ceva timp creasta de la Valea Rinului, căreia îi spun „biscuit popular”, forma ei zimțată amintindu-mi de pătratul copilăriei noastre, și-am tot așteptat momentul perfect.

Acum, după ce-am fost „pe sus” urcând „de jos”, pot spune că Liechtenstein are munți să-i colinzi toată vara fără să te repeți, cu poteci pentru toate gusturile, dar e indicat să verifici în prealabil cum arată traseul, că poate un kilometru continuu de potecă aeriană nu-i pe placul tău.

...citește mai departe ↑

Mini aventuri în Alpstein. Prima întâlnire cu ibecșii

O marmotă m-a fluierat răstit de undeva de sus și, privind instinctiv în jos, am văzut patru-cinci funduri blănoase fugind sincron la vale. Am tresărit, căci eram cu ochii după ibecșii împrăștiați pe versant și care au continuat să pască neperturbați, dar și pentru că mă obișnuisem cu marmotele de dinainte, ce nu m-au perceput ca pe o amenințare. Ghemurile de pluș s-au oprit, m-au verificat, după care, una câte una, au dispărut în grohotiș. Am revenit la ibecși, urma să trec la câțiva metri de cei de la marginea turmei, iar senzația nu semăna cu întâlnirea unei capre negre.

Primul (meu) ibex, de-a dreptul rotofei, cu o blană scurtă pe burta gata să plesnească, păștea sonor, de parcă nu mai văzuse iarbă verde. Ochii aminteau vag de cei ai unei căprioare, dar coarnele lungi alungau orice asociere cu ciutele sau caprele negre, ci mai degrabă cu berbecii. Mi-am văzut de poteca mea, el de iarba lui, și uite așa am tras pripita concluzie că ar fi niște blajini.

...citește mai departe ↑

3 mai, eu și norii peste Poienile Mehedinților

Z3-Muntii-Mehedinti_3957w.jpg

Tura solitară de pe creasta Cernei abia îmi deschisese gustul unei noi incursiuni, iar abordarea dinspre Oltenia se anunța cel puțin interesantă. Sus nu mă mai aștepta zăpada și nici o creastă liniară lesne de descifrat ci un „labirint” de Poieni și Crovuri pentru care nu aveam un plan clar de parcurgere ci doar unul care includea urcarea și coborârea din și spre Isverna. Acolo sus povestea avea să se scrie de la sine.

„Peste Poieni” și nu „prin” Poieni, Crovuri căci prea puțin le-am traversat, mai mult le-am privit de sus, de pe stâncării.

...citește mai departe ↑

1 Mai solitar pe creasta Cernei

Z1-Muntii-Cernei-3544.jpg

N-am mai fost de mulți ani singură pe munte, mai precis din 25 mai 2011, când am bălăurit în linie dreaptă prin Măcin (conform evidenței turelor). Patru ani și totuși parcă a fost ieri, atât de intensă e o astfel de experiență, patru ani în care dorul de o drumeție solitară a tot revenit și a fost uneori fentat de ieșiri hai-hui cu bicicleta sau chiar în alergare. Nu e același lucru, pe munte e un întreg proces interior prin care treci pe măsură ce orele liniștii și ale înălțimilor se adună și se împreună cu cele ale gândurilor de simți că devii de-acolo.

...citește mai departe ↑

Măcin. Nebunie în linie dreaptă

profilul drumețului
După Cartalu mi-a mai rămas o singură vale de trecut spre Călcata. Aveam deja experiență, nimic nu părea să mă mai sperie, nici când am nimerit într-o armată de bondari și m-am retras pâș-pâș. Nu-mi păsa dacă dau de vreun traseu, dacă merg pe potecă sau de-a dreptul peste câmpuri, prin ierburi cât mine sau prin tufișuri întunecoase. Înaintarea la întâmplare devenise la fel de naturală ca mersul pe potecă.

...citește mai departe ↑