meet the sun
Ciucaşul mi-a purtat din nou noroc şi pentru a treia oară a fost deschizător de drumuri. Prima oară m-a iniţiat cu adevărat în inima muntelui găzduindu-mi tura solitară, a doua oară l-am cunoscut pe Andrei, acum mi-a arătat că paşii mei nu s-au oprit din mers şi nu se vor opri curând…
La o cabană dragă
sub creasta muntelui drag
alături de prietenii dragi
De-ar începe fiecare zi așa,
de-am putea deschide ferestre pentru suflet
Dacă îţi propui să dai peste cap planurile de week-end ale prietenilor(20-21 nov), este bine să începi de luni cu un ultimatum din scurt, până marţi. E prima etapă şi cea mai importantă. Pe scurt, mă rodea să fac tura asta cam de multişor şi cum semnalele păreau favorabile din toate părţile, am ascultat de vocea impulsivă a omului ajuns seara acasă după muncă – adică nu prea odihnit – şi am trecut repede în revistă munţii prin care am mai fost şi de care am cât de cât habar, dar care să şi aibă un farmec aparte. A câştigat Craiul! N-am apucat bine să studiez harta şi posibilele trasee că deja nu mai puteam da înapoi.
Cum n-ai putut fi cu mine sâmbătă la munte, deşi mi-am dorit tare mult, m-am gândit să nu te scutesc de o gură de aer de toamnă, puţin rece, puţin cald şi pe care să-l tragi adânc în piept, de câteva zări primitoare aşa cum poate rar ai văzut, să te port pe cărări domoale şi să-ţi păstrez tăcerea dintre zâmbetele noastre pentru care nici un traducător n-ar găsi cuvintele potrivite…
Incepem sa ne lamurim ce e si cu Platoul Bedeleu si dupa ce-mi fixez picioarele pe cursul de mers incep sa casc ochii si sa ma pierd cu ganduri cu tot prin cotloanele unui peisaj de deal atat de familiar mie… De cand imi doream sa colind fara sa am grija prea mare pe unde calc, dar sa vad eu tot ce misca: copacii care mai de care mai frumosi, crangurile de aluni, de mesteceni, florile ca de vara prin iarna uscata mirosind a fan, brandusele cand violete, cand roz, fluturi nebunatici ce trec razant in cautare ultimelor delicii, albine pe jumatate amortite, dar care zabovesc pasnic pe flori mov, si soarele asta bland de toamna ce-i lasa cerului dreptul de-a fi albastru curat chiar si-acum la ceasul amiezii.
Intenţionat rămân ultima, vreau să-i mai spun Negoiului o vorbă, să-i mulţumesc că există, dar el rămâne tăcut în ceaţă şi-mi dau iarăşi lacrimile de o bucurie ciudată care mă cuprinde. Plecând înţeleg că am ajuns aici într-un moment în care nu-mi doream foarte mult, în care vârful în sine nu făcea parte din ţintă, iar bucuria mea nu e una a atingerii scopului, ci doar a existenţei unui astfel de moment în timp. Sunt prima oară pe Negoiu şi nu-mi doresc să revin foarte curând. E o trăire nouă pentru mine şi mai ales, unică, şi nu-mi doresc s-o banalizez repetând-o.
