O zi în Piatra Mare
Decembrie. O zi. Piatra Mare. O tura in doi. Canion, padure, stanci, cabana, liniste, armonie, bucurie…
Decembrie. O zi. Piatra Mare. O tura in doi. Canion, padure, stanci, cabana, liniste, armonie, bucurie…
O plimbare lejeră și interesantă pe meleaguri noi.
Valea se închide în urma noastră. Vârful Viştea Mare se ghiceşte undeva acolo sus în dreapta. Tălpile ne ard împreună, mâinile se ţin împreună. Andrei mă întreabă dacă mi-a plăcut tura, muntele, Moldoveanul. Da, ştie că da. Ne-a plăcut. Sunt fericită şi tălpile pot arde oricât! Ochii îmi sunt după mure şi alune şi uneori privesc în urmă. Din ce în ce mai scurt căci muntele se pierde în ceaţă şi creste verzi din vârfuri de brazi. Mai vin! îmi promit. Până când Făgăraşul îmi va dărui o clipă de senin… și ca om ce sunt, n-o să mă mulțumesc doar cu una!
Tura de duminică a început de fapt sâmbătă noaptea pe când adormeam privind cerul plin de stele prin geamurile maşinii. După tura de bicicletă de la Comana, am lălăit-o puţin pe acasă şi apoi am pornit-o înspre munţi şi spre Cheile Râşnoavei – dormitorul clasic, primitor la orice oră din zi şi din noapte. Ne propusesem să fim dis-de-dimineaţă la poale de munte şi dacă se poate, cât mai odihniţi.
perioada de trei luni fără munte m-a făcut să realizez încă o dată, dacă mai era nevoie, cât de mult îmi lipseşte muntele… am lăcrimat de câteva ori pe traseu copleşită de atingerea vreunei stânci, de parfumul unei flori mov, de mirosul pădurii, al lemnului, de liniștea aceea plină de ciripiri de păsări şi mai ales de mulţumirea că pot avea parte din nou de toate acestea…