meet the sun
Din octombrie încoace s-a lăsat frigul peste Montreal și nu s-a mai ridicat. După doar câteva zile am înțeles că zero grade e o temperatură agreabilă, iar cinci grade fără vânt e deja caniculă. În rest frig și vânt, vânt și frig, acest cuplul gri al apăsării absolute. După aproape două luni mă săturasem de frigul gri și-am început să-mi doresc frigul alb, adică să ningă, frigul n-are farmec fără zăpadă.
Încă o tură de duminică, de noiembrie şi de toamnă târzie, o zi frumoasă cu munte blând şi privelişti largi, fără prea multă alergătură, dar cu prietenii împreună şi cred că în definitiv, să faci ce-ţi place şi cu cine-ţi place e cam tot ce contează.
Spun asta pentru că, peste timp, ziua de sâmbătă în care am fost fată de casă (am gătit şi-am făcut curăţenie, bonus am tras de nas la fiecare 2-3 minute) va fi pe deplin uitată, pe când cea de duminică a intrat deja în cartea amintirilor de suflet. Şi de o voi pierde eu cumva, n-o vor pierde prietenii mei.
Îmi spun că nu-i un semn în norii ce trec
că nici o grabă nu mai e în frunza ce-a căzut
că sunt un martor anonim din anonimii ce-au trecut
prin toamnă ca un nasture-atârnând la un palton defect.
Dar nu-i aşa.
Semnele sunt de când lumea, oamenii nu.
Pe când ceaţa urcă, ploaia coboară
păsările mici ciugulesc doar prin iarbă
păsările mari doar prin înalturi zboară.
Indiferenţa e o artă
în lumea privitorului ce-i pasă.
Decembrie. O zi. Piatra Mare. O tura in doi. Canion, padure, stanci, cabana, liniste, armonie, bucurie…
In ceata poti fi Nimeni. Din ceata poti iesi ca fiind Oricine.