meet the sun
Au tacut gandurile si bine-au facut! M-au epuizat, m-au strivit, m-au consumat. Cand n-a mai ramas nimic, au plecat. Marea s-a linistit, corabiile plutesc usor, apusul va aduce o noapte senina si-un cer plin de stele. Sa plutim pierdute eu si barca mea… fara sa ma-ntreb care mal? care orizont? care speranta? Doar valurile sa se-auda incet imbratisandu-se…
Ca un dans nebun, de dimineata pana seara, in fiecare secunda altfel, altceva… opreste-ma! te rog asta intr-un moment straniu de luciditate… dar gata! momentul a trecut si n-ai fost aici, de fapt nu stiu pe unde umbli… si nu te intreb de ce dispari si apari chiar daca inima mea ma piseaza sa te intreb, iar eu o apas cu mana peste gura sa taca…
Mai sunt insa acele cazuri cand trebuie sa privesti realitatea adanc in ochi, cand contactul direct e cumplit de dureros si de cinic, cand ti-ai dori ca macar pentru o clipa sa fi naiv sau indolent sau pur si simplu anesteziat cumva. Si nu esti decat tu – lucid, matur, singur – fara sa te poti refugia intr-un sentiment iluzoriu de prostie sau naivitate, fara sa transformi luminitele in sperante si prapastiile in tuneluri.
Ieri. Am simtit ore la rand o intensa apasare peste inima. M-am speriat putin in sensul ca am renuntat la o a doua cafea, la o a patra tigara. Ma gandeam ca in orice clipa as putea-o simti si mai intens de-atat si poate, pentru ultima data. Nu m-am ingrozit, nu m-am temut. N-am simtit …
plecari. Sosiri. Nerabdare si frig, trezire in graba si alergare. Trenul pleaca, eu opresc timpul in loc si inghet aerul din compartiment. Cineva pleaca, cineva ramane.