Povestindu-ţi Oraşul. Speranţa

Bucuresti.Podul.Dambovita

Se zice că speranţa moare ultima. Astea care se zic aşa, din moşi strămoşi, nu-mi inspiră foarte multă încredere. De multe ori “chestiile” ce se moştenesc se iau de bune ca fiind verificate şi tocmai moştenirea aceasta perpetuă le dă calitatea “de bune”; deseori în medii închise devin mentalităţi, iar câteodată – şi mai rău de-atât – devin principii.

...citește mai departe ↑

Nopti. Niste nopti

Au tacut gandurile si bine-au facut! M-au epuizat, m-au strivit, m-au consumat. Cand n-a mai ramas nimic, au plecat. Marea s-a linistit, corabiile plutesc usor, apusul va aduce o noapte senina si-un cer plin de stele. Sa plutim pierdute eu si barca mea… fara sa ma-ntreb care mal? care orizont? care speranta? Doar valurile sa se-auda incet imbratisandu-se…

...citește mai departe ↑

Ca un dans nebun

Ca un dans nebun, de dimineata pana seara, in fiecare secunda altfel, altceva… opreste-ma! te rog asta intr-un moment straniu de luciditate… dar gata! momentul a trecut si n-ai fost aici, de fapt nu stiu pe unde umbli… si nu te intreb de ce dispari si apari chiar daca inima mea ma piseaza sa te intreb, iar eu o apas cu mana peste gura sa taca…

...citește mai departe ↑

Monolog naiv

Mai sunt insa acele cazuri cand trebuie sa privesti realitatea adanc in ochi, cand contactul direct e cumplit de dureros si de cinic, cand ti-ai dori ca macar pentru o clipa sa fi naiv sau indolent sau pur si simplu anesteziat cumva. Si nu esti decat tu – lucid, matur, singur – fara sa te poti refugia intr-un sentiment iluzoriu de prostie sau naivitate, fara sa transformi luminitele in sperante si prapastiile in tuneluri.

...citește mai departe ↑

Pagina 123