Dor de mesteceni

Mestecănişul de la Reci, Braşov
Toamna e anotimpul ultimei chemări: vino să mă vezi înainte de-a fi totul pustiu şi alb! şi intru într-o panică nebună de-a mai face câte ceva înainte. Şi atunci realizez cât de puţine am făcut toată vara, cum am cântat ca un greiere bonom şi iresponsabil şi cum frigul mă încolţeşte ca o foame…

...citește mai departe ↑

Prin viaţă

prin viata

contează ce lăsăm în urmă sau vor fi doar nişte urme în zăpadă ce se vor topi la primul soare mai puternic?

contează cum ducem greul sau rezultatul ne va scuza de orice mijloc folosit?

contează cel care ne ajută din umbră sau cel care ne urmează no matter what?

contează privitul în urmă, renunţările, ambiţiile, curajul?

ce mai contează când iubeşti?

ce mai rămâne când nu iubeşti?

...citește mai departe ↑

Angajez “receptor”. Fără ştat de plată.

În fiecare dimineaţă te trezeşti singur. Nu-ţi cauţi papucii de lângă pat căci nu există. Cu tălpile goale ajungi nu foarte departe. Până la baie cel mult. Îţi strâmbi colţurile gurii în jos când îl vezi pe-ala din staţie care fumează. Tu te-ai lăsat. Cafeaua o bei cum ajungi la muncă, asta după ce ai omis intenţionat să-ţi speli cana. Doar arunci… cafeaua de ieri. Tot ce-ai mâncat azi sunt două felii de caşcaval, fără pâine. Doar când ţi se face mult prea cald, te ridici cu lehamite şi deschizi fereastra. Ops, mă vezi! Sunt eu, omul care trece, şi căruia nu-i pasă de tine.

...citește mai departe ↑

Nerostitele cuvinte

– Unde se duc cuvintele care nu se duc?

– Nicaieri… iti raman, undeva, in piept.

Le rosteste printre gene un iris timid uneori sau insasi glasul tau prin nebuloasa unui vis alteori, dar cand nu-ti poti aduna privirea din goluri si nu-ti poti colora zorii desteptandu-te, stii ca ele sunt acolo. Asteapta fara sa astepte ceva anume ca o gara pustie trenurile ce nu-si au statie intransa.

Le vad. Cele mai multe stau ghemuite – intre fiecare cinci pereti ai lor. Astfel, inima mi-e impartita in tot mai multe si mai mici incaperi cu un singur acoperis: Tacerea.

Se intampla sa eliberez din cand in cand cate unul. Si neascultat fiind sa se intoarca in celula sa. Simt cum pasii lui imi apasa greu inima, cum isi regaseste peretii si coltul ascuns, cum se cutremura pe rand toate si in neputinta noastra comuna ma ghemuiesc langa ele.

Nu le privesc niciodata, dar in schimb, ma privesc ele.

Cand vreau sa le promit Rostirea… n-o pot rosti.

...citește mai departe ↑

neunde

Aproape de Varful Scara am gasit Piatra. Am luat-o cu mine. Am dus-o pe varf, am plimbat-o pe creasta, am coborat-o la vale. Am asezat-o langa mine cand m-am asezat, am ridicat-o cand am plecat. A impartasit degetele mele o data cu fiecare stransoare, cu fiecare sprijin, cu fiecare gest.

Am uitat-o langa Lacul Avrig. Eu nu uit. Mie mi se ia. Dinainte sa-mi apartina.

Era a muntelui. Trebuia sa ramana a lui.

Daca o vedeti veti stii ca ea e. O prisma perfecta cu bazele ascutite insa. Din piatra neagra. As putea-o desena, dar as fi stangace pe langa perfectiunea ei. E ca o stafeta. Cat sa poata fi cuprinsa de o palma mica.

A ramas langa lac, langa florile mov. Am trecut-o muntele. As fi dus-o in casa mea. Dar ea…

...citește mai departe ↑

apatie lenta

Dupa-amiezile nu mi s-au parut niciodata lungi.
Caldura se strecoara pe sub perdea, soarele chicoteste intr-un ochi de sticla imprastiindu-se inauntru, linistea de afara e cu adevarat morbida, ii simt pe toti cum zac tolaniti care pe unde-au prins si doar scartiitul periodic al rotilor autobuzului oprindu-se in statie pare sa-mi aminteasca ca nu dorm, ca sunt aici treaza, dialogand cu personajul principal al unui fotoliu gol sau patrulandu-mi papucii pe doua sensuri prin hol…
Ascult… ce v-am pus si voua… si face cat restul cuvintelor…

...citește mai departe ↑

Pagina 123