Francheţe de primăvară
Am această manie de-a mă întoarce în trecut
Ca o lalea când vine seara
În propria-i îmbrăţişare de petale.
Am această manie de-a mă întoarce în trecut
Ca o lalea când vine seara
În propria-i îmbrăţişare de petale.
E încă proaspătă experienţa de la maraton, şi mai proaspătă cea de la tura de bicicletă de aseară şi citind tot felul de jurnale de călătorie pe net (drumeţie, bicicletă, alpinism) m-am simţit încolţită de conturarea propriilor vise.
Poate vă aşteptaţi la ceva măreţ, însă eu, parcă pentru prima oară împăcată cu mine însumi, nu-mi doresc decât să fac cât mai multe lucruri, cât mai diverse, fără a atinge performanţe, fără a căuta să depăşesc neaparat nu ştiu ce limite, fără a dori să impresionez, să frapez, să strâng lauri. Cu alte cuvinte, să fac lucrurile care-mi plac fără a le transforma în ambiţii.
Cam tot ce visez e însă legat de munte şi lista e cât se poate de simplă (trăirile o vor face însă deloc banală)…
Pe malul mării stăm amândoi şi privim în larg, stăm aşa de ore bune, nu prea vorbim, decât rar câte un ai văzut? da… nu va ploua, nu… nu ne ţinem de mână, nu părem îndrăgostiţi, suntem doar două profile care răsar din nisip, ne privim rar de parcă ne-am deranja liniştile făcând-o, dar totuşi o facem şi atunci ne pierdem prin înţelesurile nerostite… ne lăsăm timp unul altuia, ne aşteptăm, desenăm cu degetele cercuri cât mai aproape de valuri şi ne dăruim cochilii de melci.